M-am intrebat deseori cum resimt parintii separarea copiilor de ei, ce simt atunci cand copiii lor pleaca de acasa. Multi dintre ei se simt deseori vaduviti si tristi. Apar probleme legate de somn, isi pierd cheful de viata, apetitul. Le lipseste ceva si nu gasesc cu ce sa umple golul lasat de plecarea (declaratia de independenta) copiilor lor. Pentru asta au luptat toata viata, insa atunci cand puisorii isi iau zborul este greu de umplut golul. Se simt confuzi, bulversati, mai ales atunci cand prin minte le trec imagini care le amintesc cat de dificile au fost momentele din timpul adolescentei ( si nu numai), cata energie au consumat cautand sa-i mentina “in limitele normalului impus de societate de cele mai multe ori”, atunci cand credeau ca vor simti o mare usurare cand copiii lor vor pleca in sfarsit de acasa si-si vor lua in mainile lor propriile vieti.

Unii cercetatori cred ca relatiile tensionante din timpul adolescentei dintre parinti si copii reprezinta de fapt un ajutor dat ambelor parti de natura, pentru ca trecerea de la legaturile foarte puternice din timpul copilariei la independenta din perioada tanarului adult sa fie mult mai usor de traversat. Totusi , nu-i chiar atat de simplu, pentru ca oricate tensiuni si animozitati ar fi presupus aceasta perioada, “ruperea” este apasatoare pentru fiecare parte, pentru ca legatura este extrem de puternica. In general cel mai mult sufera parintii. Ei pot dezvolta cu usurinta o depresie, chiar daca au o cariera de succes si o casnicie fara cusur. Imi trece prin minte acum imaginea unei doamne, dupa ce baiatul (unicul) sau a plecat la facultate, si nu orice facultate, ci cea care reprezenta continuarea in viitor a activitatii ei de o viata, perpetuarea pasiunii ei. A dezvoltat stari depresive. Se simtea trista, parasita, plangea cu usurinta, devenise irascibila, insomniile luasera locul noptilor linistite, cu somn odihnitor, chiar daca avea alaturi un sot iubitor si atent si o activitate care ii conferea multe satisfactii profesionale.

Pe de alta parte exista si copii care suporta mai greu separarea de parinti, sunt cei care nu au luat primele lectii de zbor.

Misiunea noastra, a parintilor este aceea de a ne creste copiii, astfel incat atunci cand vine vremea sa-si ia zborul spre independenta sa fie cat mai siguri de ei. Trebuie sa-i investim cu incredere si sa fim siguri ca se vor descurca. Ei au nevoie de incurajarile noastre. Si ceea ce este sigur intotdeauna vor simti nevoia sa se intoarca la cuibul din care au invatat sa zboare pentru prima data. Si de cele mai multe ori castigam, pentru ca ei nu se intorc singuri la noi.

Psihoterapeut,

Ursu-Balaci Mariana

http://www.psihologfocsani.ro/cuibul-gol-un-sindrom/