Psih. Drd. Armand Veleanovici

Psihologie

Tulburările anxioase în cazul copiilor abuzați sau neglijați

Anxietatea face parte din existența umană; poate fi descrisă ca o stare afectivă vagă, difuză, de neliniște, apăsare, tensiune, un sentiment de pericol iminent. Această stare poate fi încadrabilă până la un punct în normalitate, fiind corelată în mare măsură cu starea de alertă pe care o poate trăi fiecare individ într-o situație cu semnificație de pericol. Aceasta poate fi deci un fenomen normal pe care îl trăiesc toți oamenii în anumite momente ale existenței lor, dar există și o anxietate patologică, excesivă sau inadecvată situației, care poate ajunge până la nivelul de tulburare anxioasă. Caracterul patologic al acestor trăiri este dat de creșterea frecvenței manifestărilor, de severitatea și de persistența anormală a lor.

Anxietatea normală are o funcție adaptativă, deoarece protejează persoana de situațiile amenințătoare și poate crește motivația acesteia de a depăși situația respectivă. Pe de altă parte, anxietatea patologică nu are nici un fel de funcție pozitivă, ea generând incapacitatea persoanei de a funcționa adecvat în condiții de stres.

Tulburările anxioase sunt foarte frecvente în urma abuzului sau neglijării, de obicei asociate cu tulburările depresive. Copiii resimt anxietatea ca pe un sentiment de teamă și tensiune, însoțit de fenomene motorii și vegetative (transpirații, uscăciunea gurii, dureri abdominale, diaree). Sunt reacții de percepție a unui pericol iminent, frica apărând în prezența obiectului sau evenimentului stresant, în timp ce anxietatea este mai generalizată, difuză și cu un caracter anticipator. Aceste trăiri prezintă variații în cursul dezvoltării atât în natura cât și în modalitatea de răspuns. Unele dispar, în timp ce altele se intensifică cu vârsta.

Pe la 4-5 luni poate apare teama de străini, de figurile nefamiliare. Copii sunt reținuți, crispați, putând izbucni în plâns cu ușurință. Acest comportament variază în intensitate, depinzând de prezența sau absența mamei și de experiența anterioară neplăcută cu persoanele străine.

De asemenea, în copilărie este frecventă anxietatea de separare. Prof. I.Dobrescu consideră că teama de separarea de figura principală de atașament reprezintă un comportament firesc, comun tuturor copiilor în primii ani de viață. în cazul copiilor abuzați sau neglijați, simptomele anxietății de separare sunt semnificative clinic, ajungând la teama de nu-și pierde mama (sau persoana pe care copilul o percepe ca fiind securizantă), de a nu fi izolat, abandonat.

în funcție de vârsta copilului, reacția emoțională poate avea intensitate și manifestări variate: îngrijorare, neliniște, teamă excesivă când anticipează despărțirea (prin plecarea părintelui sau a copilului), proteste prin plânset, țipăt, apatie, refuz de a dormi singur, somn neliniștit cu vise terifiante și pavor nocturn. Unii copii au acuze somatice diverse, de la dureri de cap sau de stomac, până la febră, vărsături și scaune diareice. Sunt frecvente simptome neurovegetative ca: transpirația, eritemul facial sau paliditatea.

Anxietatea generalizată apare în jurul vârstei de 6-8 ani, cu precădere în cazul copilului abuzat emoțional, umilit, batjocorit, respins. Acesta prezintă griji sau anxietăți generalizate pe care nu le poate controla, asociate cu simptome precum: neliniște, fatigabilitate, dificultăți de concentrare a atenției, iritabilitate, tensiune musculară, tulburări de somn. Copilul este preocupat excesiv de competența sau de calitatea performanței sale, este extrem de conformist, perfecționist și nesigur pe el, caută frecvent aprobarea părintelui.

Fobiile sunt foarte frecvente în copilărie, dar nu sunt diagnosticate ca fobie specifică decât dacă există o interferență semnificativă cu funcționarea socială sau educațională ori o detresă marcată în legătură cu faptul de a avea fobie. La copii, anxietatea declanșată de expunerea la stimulul fobic poate fi exprimată prin exclamații, accese coleroase, stupefacție sau agățare de ceva.

Aceste frici patologice, exagerate ca proporție, manifestate și declanșate de o situație sau un obiect concret, prezintă deseori o tendință de amplificare, diversificare și generalizare. Ele pot devini mai intense și mai variate, perturbând starea generală a copilului. Cel mai adesea, fobiile se exprimă ca: teama de întuneric (acluofobie), teama de a fi singur (autofobie), teama de înălțime (acrofobie), teama de injecții, de durere (algofobie), teama de spații închise (claustrofobie), teama de mulțime, de oameni (antropofobie), teama de școală (fobie școlară), teama de moarte (tanatofobie).

Fobia socială reprezintă o formă particulară de fobie care apare la copilul mare sau adolescent, sub forma spaimei de a nu fi umilit sau batjocorit în public. Când este confruntat cu situația fobogenă, anxietatea este accentuată de palpitații , teamă, transpirații, etc. Apare uneori la copilul timid, nesigur, inhibat, cu o stimă de sine scăzută; poate debuta brusc, după o experiență stresantă sau umilitoare, ori poate avea un debut insidios.

Tulburările de panică se manifestă prin atacuri de panică recurente sau perioade de frică intensă care se asociază cu palpitații, transpirații, teamă, senzație de sufocare, durere în piept, tulburări abdominale, vărsături, greață, leșin, amețeală, senzație de ireal, senzație că-și pierde controlul, senzație de moarte iminentă, parestezii, modificări ale culorii feței. Prof. I. Dobrescu consideră că o emoție puternică de spaimă și neliniște, care poate atringe intensitatea unui atacul de panică, poate apare chiar la un sugar de 8 luni luat brusc din brațele mamei sale. O stare asemănătoare, de amplificare treptată a anxietății și fobiei școlare până la forma unui atac de panică, poate prezenta preșcolarul obligat să meargă la grădiniță sau școlarul mic, obligat să intre în clasă și să se reîntâlnească cu atmosfera atât de stresantă pentru el.

Tulburări obsesiv-compulsive. Copilul preșcolar poate avea diverse obiceiuri care persistă în timp; tulburarea obsesiv-compulsivă poate fi diagnosticată atunci când aceste ritualuri devin exagerat de frecvente, afectează funcționarea adecvată a copilului și îi deranjează pe cei din jur. .

Copilul cu tulburare obsesiv-compulsivă este rușinos, extrem de respectuos, perfecționist, poate avea rareori accese de furie care-i ascund neputința. încearcă să-și minimalizeze comportamentul ritual și neagă cu obstinație tristețea, explicând originea superstițioasă a manifestărilor. Uneori, copilul mai mare sau adolescentul reușește să explice rezistența interioară pe care o resimte, senzația de disconfort pe care o trăiește dacă își reprimă pornirile.

La copilul abuzat sexual apar deseori obsesii precum ideea se a fi murdar, impur, asociată cu ritualuri de spălare, de curățenie; în cazul altor forme de abuz și al neglijării poate apare teama că cineva apropiat din familie ar putea păți ceva rău, teama de îmbolnăvire.

Tulburările de stres (tulburarea de stres post traumatic și stresul acut) apar cu cea mai mare frecvență în cazul copilului abuzat, expus la un eveniment traumatic și care a experientat, a fost martor ori a fost confruntat cu un eveniment care a implicat moartea, amenințarea cu moartea sau vătămarea gravă a integrității sale sau a altora, trăind o frică intensă, neputința, oroare sau manifestând un comportament dezorganizat sau agitat.

Copilul retrăiește evenimentul traumatizant prin amintiri dureroase, joc repetitiv care reflectă trauma suferită, vise terifiante, flashback-uri în care reapare evenimentul stresant, disconfort puternic la reamintirea traumei, tulburări neurovegetative. Flashback-urile sunt mai frecvente în cazul copiilor ce asociază simptome de depresie și pot fi experiențe vii, ce includ amintiri vizuale și auditive ale abuzului, dând copilului impresia că trauma se întâmplă din nou, generând reacții de teamă intensă. Copii expuși unui eveniment traumatic pot reacționa cu mai multă agresivitate, fizică sau verbală sau pot repeta în joc scene pe care le-au trăit.

Deseori apar manifestări de evitare a stimulilor asociați cu trauma: evitarea gândurilor, sentimentelor, conversațiilor, activităților, locurilor sau persoanelor asociate cu trauma, incapacitatea de a evoca un aspect important al traumei. Unii copii, mai ales cei mici, pot refuza să recunoască că abuzul a avut loc.

Pentru a putea gestiona reacțiile la abuz, copiii cu tulburare de stres pot prezenta o scădere a reactivității emoționale. Ei pot părea copleșiți din punct de vedere emoțional, nu rezonează la interacțiunea cu ceilalți, nu prezintă empatie.

Sunt prezente tulburări ale somnului, treziri în timpul nopții, frică de întuneric, teama de a dormi singur, coșmaruri frecvente, cu referire directă la abuz sau vise înfricoșătoare. Alteori apare o stare de excitare, iritabilitate, hipervigilență, răspuns de tresărire exagerat. La copii mai mici și la cei supuși unui abuz de lungă durată se observă o întârziere în dezvoltare. Tulburarea de stres se asociază cu un sentiment de pesimism cu privire la viitor, cu refuzul de a-și face planuri.

în cazul tulburării de stres acut, copilul prezintă, în plus, cel puțin trei din următoarele simptome disociative: sentimentul subiectiv de insensibilitate, de detașare sau de absență a reactivității emoționale, reducerea conștiinței ambianței (stupefiere), derealizare, depersonalizare, amnezie. Unii copii pot părea absenți timp de minute în șir. Durata manifestărilor este de minimum 2 zile și maximum 4 săptămâni de la evenimentul traumatic.

Tulburarea de stres post traumatic este diagnosticată atunci când simptomele persistă mai mult de o lună după evenimentul traumatizant. Stresul posttraumatic poate fi acut (cu o durată mai mică de 3 luni) sau cronic (peste 3 luni).

Tulburarea de stres poate apare în urma unor diferite tipuri de traumă: viol sau altă formă de abuz sexual, violență fizică, dezastre naturale (cutremure, incendii, uragane), războaie. Deykin (1997, apud Dobrescu, 2005) observă că riscul este mai mare în funcție de numărul de evenimente la care au asistat copiii: la cei care au suferit o traumă riscul este de 27%, de 30,6% pentru victimele a două evenimente traumatice și de 62,5% pentru cei care au fost victime a trei evenimente stresante. Vârsta și sexul sunt factori de risc pentru apariția acestei tulburări, simptomele fiind mai puternice în cazul copiilor mici, care nu sunt în măsură să vorbească despre experiența lor, fetele fiind mai vulnerabile decât băieții. Cercetări recente (Giardino, 2009) arată că aproximativ o treime dintre copiii și adolescenții americani au trecut printr-un eveniment traumatic. Dintre aceștia, au fost diagnosticați cu tulburare de stres posttraumatic 90% dintre copiii abuzați sexual, 77% dintre cei expuși unor grave violențe în cadrul școlii și 35% dintre cei expuși violențelor stradale. Riscul incidenței tulburării de stres crește dacă autorul abuzului este o persoană cunoscută de copil, de încredere. Simptomele se accentuează la apariția sentimentului de vinovăție, tulburarea devenind mai severă, fiind asociată și cu semne de depresie.



Bibliografie:
American Psyhiatric Association, DSM IV TR - Manual de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale, Editura Asociației Psihiatrior Liberi din România, București, 2003
Dobrescu, Iuliana, Psihiatria copilului și adolescentului, Editura Medicală, București, 2005
Gelder, Michael; Gath, Denis; Mayou, Richard, Tratat de psihiatrie Oxford, Editura Asociației Psihiatrilor Liberi din România, București, 1994
Ghiran, Viorel, Iftene, Felicia, Aspecte de psihiatrie clinică și socială a copilului și adolescentului, Editura Genesis, Cluj-Napoca, 1999.
Giardino, Angelo; Harris, Blakley Toi, Giardino Eileen, Child Abuse and Neglect, Posttraumatic Stress Disorder, Medscape’s Continually Updated Clinical Reference, Iulie 2009, Omaha, USA, www.emedicine.medscape.com, 20 11 2009
Marcelli, Daniel, Tratat de psihopatologia copilului, Editura Fundației Generația, 2003
Mitrofan, Iolanda, coordonator, Psihopatologia, psihoterapia și consilierea copilului, Editura SPER, Iași, 2001.
Racu, Iulia, Teorii explicative ale anxietății, în Revista Psihologie-Pedagogie specială-Asistență socială, nr. 1 (10), Chișinău, 2008.
Yates, William, Anxiety Disorders, Medscape’s Continually Updated Clinical Reference, Octombrie 2009, Omaha, USA, www.emedicine.medscape.com, 20 11 2009