Ma numesc Virgolici Mihai si am fost internat in spital saptamana trecuta unde am avut parte de o interventie chirurgicala pe care o socot buna. Spitalul Militar din Galati incearca si reuseste sa se mentina ca unitate medicala (curat, liniste si o coordonare buna intre compartimentele sale) in comparatie cu spitalul judetean Galati. Totusi, in unele aspecte se pot aduce imbunatatiri- o camera, pe sectia de chirurgie, in care tratamentul uzual (schimbarea pansamentelor, toaletare) sa nu fie in directa observatie a celorlalti pacienti sau vizitatori atunci cand se deschide usa. Pot fi remediate si alte aspecte- cateva paturi au arcurile atat de moi incat devii o paranteza cand te intinzi in ele (poate durerea de spate este in asa fel simtita sa atenueze durerea operatiei...). Pentru anumite procedee vasul WC este foarte departe si creeza un puternic disconfort pacientilor. Disconfort autocenzurat in fata cardelor medicale, dar impartasit in saloane.
Personalul din spital (asistente medicale, infirmiere, personal administrativ) prin prezenta si abordarea profesionala reusesc sa creeze un suport afectiv si moral necesar vindecarii (spre ex. la orice ora exista disponibilitate).
In schimb, la nivelul relatiei doctor-pacient am constatat o condamnare a pacientului in statutul de ins fara capacitate de autoimplicare in procesul recuperativ. O schema arhaica in care doar medicul vorbeste si decide, iar pacientul lipseste sau cel mult este redus la nivel de receptor.
Daca apelam la alta strategie in constructia relatiei medic-pacient (binecunoscuta romanilor) oare as fi fost altfel tratat?