Dr Popescu Nicolae

Medicină de familie

Drobeta Turnu Severin, Policlinica Sanatatea

CONCEPTUL GENERAL DE STRES

CONCEPTUL GENERAL DE STRES

Etimologie , repere istoriceAdaptarea la mediu, este un imperativ general al existenței ființei umane. Modificările frecvente, deseori neașteptate și profunde, solicită la maximum disponibilitățile organismului uman pe linia adaptării.
Ultimele decenii au fost marcate de preocuparea științelor umaniste pentru definirea, caracterizarea și teoretizarea adaptării individului la cerințele vieții moderne.
Stresul, un cuvânt atât de des utilizat în ziua de azi, un cuvânt pe care îl auzim până și în limbajul copiilor, un cuvânt ce se repetă aproape în mod obsedant, dar despre care puțini știu a vorbi.
Putem spune că stresul se face vinovat de faptul că mulți oameni nu mai pot ține piept vieții cotidiene. Pe de altă parte, stresul reprezintă o componentă esențială a vieții, ajutându- ne să ne menținem un anumit ritm și să ne ferim de pericole.
Din păcate, însă, există și momente când simțim că nu mai putem rezista, devenim tensionați în circumstanțe lipsite de semnificație, iar lucrurile simple ne provoacă adevărate crize de nervi ( 103).
Drept urmare, el cauzează o serie de neplăceri cum ar fi : insomnie, hipertensiune, probleme digestive, probleme sexuale, infarct, artrită și lista e lungă. Ceea ce este poate cel mai important de știut este că nimeni nu este imun la stres. Indiferent de sex, vârstă ori credință, indiferent de meserie și de preocupări, oricine poate cădea pradă stresului .
Despre stres s-au scris peste 100.000 de articole si 200 de lucrări. Biroul Internațional al Muncii consideră că stresul a devenit una din cele mai grave probleme ale timpului nostru, nu numai pentru indivizii cărora le pune în pericol sănătatea fizică și mentală, dar și pentru întreprinderi și guverne( 1993).
Cuvântul stres vine din latinescul stringere , care înseamnă a cuprinde, a îmbrățișa, a strânge, a restrânge, a ciupi, a îndurera, a răni, a jigni și care a dat naștere în limba franceză cuvântului étreindre, adică a împresura cu trupul, cu membrele, strângând cu putere; acest gest semnifică uneori sentimente opuse, pentru că poți să-l sufoci, ducând la angoasă, la anxietate ceea ce conduce la cuvântul détresse** adică strângere.
In limba franceză nu se întâlnește cuvântul stres înainte de secolul XX, el fiind folosit în limba engleză încă din secolul al XVII- lea, pentru a exprima suferința, privațiunea, experiențele nefericite, necazurile, calamitățile, adversitatea, de fapt consecințele unei vieți dificile rezumate într-un singur cuvânt. In secolul al XVIII-lea se petrece o evoluție semantică prin aceea că se trece de la consecința emoțională a stresului la agentul care stă la originea lui, constatându-se că deseori cuvântul stres este însoțit de cuvântul străin,tensiune excesivă care duce la deformare și/ sau ruptură (92).
Webster’ s Encyclopedic Unabridged Dictionary of the English Language (109), explica etimologia cuvântului stress ca provenind parțial din abrevierea cuvântului englezesc distress , parțial din cuvântul estrece din vechea franceză, ce aveau înțelesurile de constrângere, suferință și derivate din latinescul strictus, participiul trecut al lui strângere .
Așa cum au observat mai mulți autori (101, 98), toate organismele vii există în virtutea legității adaptării, fenomen sesizat pe plan istoric cu mult înaintea celui de stres, ultimul fiind văzut adesea atât drept sursa cât și consecința unei adaptări prin mecanisme de apărare rămase primitive și inadecvate vieții contemporane.
Incă Hipocrate, susținut mai recent de C.l. Bernard ( 1878- 1879), ( 25) , vehiculează ideea privind capacitatea organismului de a -și menține constante condițiile interne de viată, idee dezvoltată de fiziologul american W. B. Cannon ( 12, 13), care introduce termenul de homeostazie ce indica aceasta capacitate. El demonstrează existența numeroaselor mecanisme homeostatice specifice de natură fizico-chimică, enzimatică, endocrină și nervoasă, mecanisme ce protejează organismul contra unor agenți perturbanți.
Considerat ca fiind cel mai important precursor al teoriei stresului, W.B. Cannon, studiază reacțiile organismului în situații de urgentă și în particular reacția cunoscută sub numele de fight or flight. Datorită acestei reacții oamenii ca și animalele, vor alege între a lupta sau a încerca să fugă de situația care devine amenințătoare pentru ei .W.B. Cannon dovedește experimental rolul secreției de adrenalină în adaptarea organismului la stimuli din mediu în situațiile de urgență ( emergency reaction ) (19).
O contribuție importantă la problematica adaptării și indirect a stresului , au adus-o și alți oameni de știință, printre care fiziologul rus I.P.Pavlov care descoperă mecanismele de apărare prin reflexe condiționate cu funcție anticipativă ( 69;6), S.Freud cu teoria sa despre nevroza defensivă și mecanismele inconștiente de apărare psihologică (20), grupul condus de B.G.Ananiev (96), care relevă existența unor tendințe divergente de evoluție a indicatorilor neurovegetativi în stare de emoție, tendințe puse în legătură cu predominarea la nivel individual a reglajului simpatic sau parasimpatic .
La 4 iulie 1939, fără a menționa termenul de stres , H. Selye , savant canadian de origine austriacă, publica un articol în revista ,,Nature’’ din Anglia -74 rânduri pe o singură coloană- despre tendința organismului de a reacționa stereotip la diferiți agenți chimici, fizici sau biologici, descriind această tendință sub denumirea de sindrom general de adaptare( S.G.A),ea cuprinzând totalitatea mecanismelor nespecifice ( considerate astfel tocmai pentru că ele apar la oricare dintre agenții declanșanți menționați), capabile să asigure mobilizarea resurselor adaptative ale organismului în fața agresiunii care-i amenință integritatea morfologică sau a constantelor sale umorale. Geneza conceptului de S.G.A. este legată de observația lui H. Selye la boli complet diferite, care dincolo de manifestările specifice, au un corolar de manifestări comune: stare generală alterată, inapetență, tulburări digestive, dureri articulare și musculare, febră, etc.
Imediat după cel de-al doilea război mondial, cercetarea sistematică a sindromului de stres avea să cunoască un avânt deosebit astfel: în 1946 a luat ființă Institutul de Medicină și Chirurgie Experimentală din Montreal, condus de H. Selye, cu scopul declarat de a cerceta, din perspectiva multidisciplinară diferite aspecte ale impactului adaptării organism- mediu. Datorită multiplicării și diversificării problematicii referitoare la adaptare și stres, acesta se transformă in Institutul International de Cercetare a Stresului, savantul devenind președinte(105).
H. Selye descrie trei stadii distincte ale evoluției S.G.A. ( 88):
I. Stadiul reacției de alarmă, care, cuprinde două faze : de șoc și de contrașoc;
II. Stadiul de rezistentă ( de revenire sau de contrașoc prelungit);
III. Stadiul de epuizare.
In faza acută de șoc, a reacției de alarmă, rezistența generală a organismului scade sub medie. Dacă agentul nociv este foarte intens și/sau incompatibil cu viața, survine moartea, iar dacă organismul supraviețuiește se instalează faza de contrașoc, când are loc mobilizarea generală a forțelor de apărare ale organismului până la instalarea unei stări de rezistentă cu caracter adaptativ, corespunzătoare situației date, capacitatea de rezistentă a organismului crescând peste medie.
Altfel spus, la primul contact cu organismul, agentul stresor generează o reacție de tip luptă sau fugi .Majoritatea studiilor actuale identifică în această fază un răspuns simpaticotonic, cu o stimulare directă a medulosuprarenalei, urmată de activarea zonei corticale mediată prin ACTH.
In stadiul de rezistență organismul pare că s-a adaptat la situație, comportându-se relativ normal dar cu persistența modificărilor din faza de contrașoc a reacției de alarmă. Organismul se adaptează la un război de gherilă și încearcă să reziste. Are loc scăderea secreției de adrenalină, se menține în schimb ridicată cea de cortizol, cu hipertrofia stratului cortical intermediar al suprarenalelor sau zonei fasciculate. Faza de rezistentă poate dura mai mult decât cea de alarmă, instalându-se astfel o stare de hipercorticism cronic. Aportul de glucoză în țesuturi rămâne crescut, fără ca aceasta să se mai realizeze pe seama rezervelor de glicogen, ci pe aceea a proteinelor musculare, prin gluconeogeneza. Hipercolesterolemia cronică, conduce la depresia sistemului imunitar.
Stadiul de epuizare se dezvoltă în cazul în care agentul nociv continuă să acționeze iar adaptarea, obținută cu prețul reacțiilor de contrașoc prelungit, nu mai poate fi menținut. Rezistența scade din nou sub medie, iar îndată ce resursele se epuizează, viața încetează ( 85). Apare o epuizare a glandelor suprarenale, care nu mai reacționează la stimuli, nu mai secretă adrenalina, cortizolul ,astfel prăbușindu-se rezervele energetice și ale apărării imune. Suprarenalele nu mai pot răspunde la stimularea simpatică și hipofizară, mecanismele de reglare a metabolismului glucidic și energetic sunt blocate.
Disponibilitatea energetică minimă reduce capacitatea defensivă a sistemului imunitar făcând organismul mai susceptibil la boală, situație pe care H. Selye o numea boala de adaptare ( boala de stres): astm, ulcere, colite, aritmii și, în final, unele forme de cancer (90).
H. Selye explica caracterul trifazic al SGA prin faptul că energia de adaptare a organismului este finită și epuizabilă. El menționează o energie de suprafață, reversibilă și o energie de profunzime, finită. Acest stoc de energie de adaptare nu este măsurabil, dar diferă în limite largi de la individ la individ. In legătură cu valabilitatea schemei SGA ca presupus mecanism unic al adaptării și introducerea noțiunii de energie de adaptare ca forță vitală, consumabilă presupusă a fi programată genetic într-o cantitate fixă ți nemăsurabilă au fost formulate mai multe obiecții și critici argumentale (25).
L. Bergamelli (9) președintele Grupului de Studiu al Medicinii Naturale - Bergamo, Italia arata că prin analiza minerală tisulară ( AMT) recunoscută în 1980 de către EPA ca metodă de monitorizare biologică a metalelor toxice în țesuturi, fenomenele biochimice produse în cele trei faze ale SGA sunt reflectate în mineralograme de raportul sodiu- potasiu.
O zi din viață este marcată de alternanțe între stimularea simpaticului și a parasimpaticului, care, la rândul lor, determină variații în absorbția și excreția mineralelor. Cu ajutorul mineralogramei putem afla dacă a existat o dominantă simpatică sau parasimpatică în ultimele 2-3 luni (108).
dr.Popescu Nicolae