„POMUL CIBERNETICII” ŞI TESTUL PROIECTIV AL ARBORELUI – INTERPRETARE GLOBALĂ

Dr Popescu Nicolae, Psih Cenea Mariana
Testul proiectiv al arborelui a fost un bun instrument de lucru psihologic pentru specialiştii care i-au stăpânit interpretarea şi au crezut în capacitatea individului de a-şi proiecta inconştient, prin desen, trăirile şi, de ce nu, energiile interioare. Căci un desen efectuat cu linii fine, slab conturate, punctate chiar, indică fragilitate psihică, Eu slab, capacitatea scăzută a individului de a face faţă evenimentelor psihotraumatizante ale vieţii. În ultimii ani, ca urmare a postării pe Internet a manualului, testul a pierdut calităţile psihodiagnostice întrucât, subiecţii, puşi în temă cu obiectivele testului, nu mai execută desenul aşa cum simt, ci aşa cum ar trebui să fie copacul perfect. Într-o societate haotică, în care CV-urile cât mai „umflate” de diplome obţinute printr-un simplu „clic” sau numirile politice reprezintă condiţia de bază în ocuparea unei funcţii, nimeni nu mai este ineresat de o (auto)cunoaştere obiectivă, ca bază pentru o carieră de succes.
Din multitudinea testelor proiective se pare că testul arborelui s-a dovedit a avea cea mai mare aplicabilitate în timp şi-n spaţiu. Deşi publicat în 1949, există dovezi ale aplicabilităţii testului încă din 1928. Spre deosebire de testul persoanei în care subiectul proiectează doar schema corporală/imaginea de sine dorită/aşteptată, în testul arborelui subiectul proiectează nu numai imaginea de sine ci şi nevoile personale, afective, sociale, de relaţionare. Mai mult, proiectează traseul evoluţiei sale ca personalitate unică, de la naştere şi până în prezent. Căci rădăcina reprezintă „bagajul” energetic cu care pornim la drum, reprezintă „rădăcinile caracteriale”, reprezintă legătura individului cu trecutul, cu originea lui, reprezintă „cutia neagră”, tot ceea ce inconştientul nostru a înmagazinat de la naştere, reprezintă viaţa instinctuală. Tulpina este personalitatea în sine, traseul pe care-l parcurge omul până la intrarea lui în viaţa socială. Coroana reprezintă viaţa/disponibilitatea relaţională şi socială a individului. În concepţia lui Koch, autorul testului ca metodă de lucru, copacul este oglinda. Am putea completa că este oglinda în care individul îşi realizaează proiecţia în toată completitudinea şi complexitatea personalităţii sale, ca univers bio-psiho-socio-cultural.
Probabil aşa a gândit şi Odobleja care, în 1951, după multe studii dedicate ciberneticii, a publicat pentru prima dată „Pomul ciberneticii” încercând astfel să demonstreze integrarea generală a tuturor ştiinţelor într-o metodologie nouă numită cibernetica generală integrală. La baza acestei metodologii stă, desigur, psihologia şi logica consonantistă. De aceea, „Pomul ciberneticii” mai este numit de unii adepţi ai lui Odobleja „Pomul consonanticii”.
Nu există documente care să ateste că Odobleja s-ar fi inspirat din testul lui Koch atunci când, din multitudinea fiinţelor vii considerate de el ca sisteme ce funcţionează după aceleaşi legi ale universului, a ales copacul. Pe rădăcinile şi ramurile lui, a aşezat legile şi structurile universale, comune ştiinţelor cosmologice şi noologice, legi cu aplicabilitate generală „...a ghidărilor simple şi complexe la animal şi om, la fiinţe şi maşini, la indivizi şi societate, la organism şi minte”.
Cu speranţa că nu supărăm persoanele care l-au cunoscut personal, încercăm să facem o analiză psihologică globală a desenului lui Odobleja, intenţionând astfel, să mai elucidăm din misterul personalităţii acestui mare cercetător. Este cunoscut faptul că, deşi a făcut descoperiri care au revoluţionat ştiinţele universului, medicul militar Ştefan Odobleja nu s-a bucurat de atenţia bine-meritată a generaţiei sale de intelectuali, nu a fost valorizat pe măsura aşteptărilor proprii. Putem spune că, abia în secolul XXI, prin înfiinţarea unor instituţii care-i poartă numele şi prin organizarea unor simpozioane şi sesiuni de comunicări ştiinţifice care să reamintească semenilor de cercetările sale, de faptul că el este cu adevărat părintele psihologiei consonantiste, Odobleja îşi culege, post mortem, roadele muncii.
Vom face abstracţie de însemnările sale efectuate pe rădăcini şi ramuri şi vom examina efectiv, la modul general, global, doar desenul.
Copacul lui Odobleja are toate elementele constitutive: rădăcină, tulpină, coroană, toate desenate uniliniar, dintr-o linie continuă, fluentă, fină, indicând o asumare a stadiilor psihice parcurse, dar şi sensibilitate, senzitivitate, un om pretenţios, hotărât în opiniile sale însă rigid, nerăbdător, nestăpânit, cu un caracter regresiv (marcat de trecutul său).
Absenţa liniei solului indică lipsa demarcaţiei dintre inconştient şi conştient, un om călăuzit după impulsuri. Faptul că baza trunchiului seamănă în structura sa cu rădăcina, întăreşte rigiditatea, existenţa unui om „greu de urnit”. Orientarea în sus a copacului (ramificaţii multiple, fine, depăşind spaţiul grafic al foii) indică intelectualitate, preocuparea pentru studiu, pentru spiritualitate, dar şi nevoie agresivă de afirmare şi recunoaştere socială („nebunia grandorii”). Probabil că nesatisfacerea acestei nevoi, resimţite acut de cercetător, l-a condus, în cele din urmă, la adoptarea poziţiei de rezervă, inhibiţie, la introversie, descurajare, resemnare, deprimare, renunţare – aspecte relevate de poziţia coroanei, de ramurile orientate cu predominanţă către stânga foii, unde, după cum se observă, câteva chiar sunt poziţionate mai jos, pe trunchi, dând aproape impresia că cercetătorul le-a adăugat după ce a finalizat desenul, ca şi când şi-ar fi adus aminte că a uitat să adauge câteva ramuri ale ciberneticii (fizicizarea psihologiei, maşinizarea gândirii, fizicizarea fiziologiei, bionica). Ramurile fine sunt desenate în sus ca nişte limbi de foc indicând o fire impulsivă, pasionată, dar şi uşor egocentrică. Aceste caracteristici sunt relevate şi de faptul că trunchiul copacului este deschis către rădăcini şi ramuri ca şi când cercetătorul nu era mulţumit cu sine, nu avea o identitate de sine clară, nu ştia exact cine este şi unde vrea să ajungă cu aspiraţiile sale înalte (motivaţie inconstantă).
Este interesant felul în care trunchiul se bifurcă în momentul constituirii coroanei, împărţind-o efectiv în două indicând astfel o discrepanţă între nevoile sale şi cele impuse, un eveniment mai mult sau mai puţin psihotraumatizant care a produs o schimbare majoră în viaţa sa, la începuturile carierei care, probabil, i-a marcat nu numai existenţa, ci şi evoluţia vieţii profesionale. Fatul că tulpina este mai mică decât coroana (HT<HC) relevă vivacitatea intelectuală şi spirituală în care a trăit Odobleja, interesul său pentru cosmic, pentru suprasensibil, pentru idei, întărind încă o dată nevoia sa de afirmare, de grandoare. Păcat că această nevoie este satisfăcută post mortem. Oare unde ar fi ajuns acest om plin de idei şi de preocupări cosmice dacă mediul acelor ani i-ar fi fost prielnic şi l-ar fi susţinut în demersurile cercetărilor sale?
Odobleja dovedeşte că multe legi le-a scris pornind de la autoanaliză, de la autocunoaştere, el însuşi luptând, se pare, pentru propria sa echilibrare energetică.
Odobleja ar fi putut să facă orice alt desen în care să prezinte, stratificat, ramurile ciberneticii. De ce totuşi pomul?
Probabil pentru faptul că, pomul (arborele, copacul), privit fie individual, fie ca element component al pădurii, este asemeni omului, privit fie ca personalitate unică, ca individualitate, fie ca personalitate aflată în interrelaţionare cu semenii. Omul şi pomul, deopotrivă, sunt entităţi sistemice care funcţionează după aceleaşi legi ale universului.
Cu cât solul în care este plantat un copac este mai bun, mai fertil, cu atât rădăcinile lui se prind şi permit dezvoltarea tulpinii. Dezvoltarea intrauterină a fătului este asemeni cu cea a copacului, indicând faptul că omul, nu este numai propriul său creator, ci şi creatorul universului în care trăieşte. Căci omul plantează deopotrivă puietul copacului, şi „sămânţa” propriei procreări. Omul a creat copacul nu întâplător. Ci pentru că are nevoie de el. Are nevoie de oxigenul produl de el. Iar copacul are nevoie de om. Are nevoie de protecţia lui (reciprocitatea).
Copacul creşte deopotrivă, în pământ şi în afară. Asemeni copacului, omul are o dezvoltare externă şi internă. Este vorba mai mult decât de dezvoltarea intrauterină. Este vorba de mediul palpabil, somatic (intern) şi social (extern) care poate fi favorabil sau nu evoluţiei sale, dar şi de construcţia sa psihică care este tot una internă, gestionată de gândire şi conştiinţă, aflată în legătură directă cu somaticul şi care este una magnifică, misterioasă, nepalpabilă, dependentă de modul în care funcţionează procesele şi mecanismele psihice. Vorbim aici de mecanisme cognitive (senzaţii, percepţii, reprezentări, imaginaţie, atenţie, memorie, limbaj, culminând cu gândirea ca proces psihic central), de mecanisme afective (pulsiuni, trăiri, sentimente, afecte, pasiuni, emoţii) şi de mecanisme motivaţional-volitive (motivaţia şi voinţa). Toate aceste mecanisme psihice există în noi, oamenii, fără a avea un loc anume. Ele nu stau în abdomen, în creier, în muşchi, în oase. Şi totuşi... când ele suferă un dezechilibru, durerea psihică resimţită de om este mult mai mare decât cea fizică. Aceste mecanisme psihice funcţionează în baza unei energii care le întreţine şi le determină să producă, la rândul lor, starea psihică optimă necesară omului într-un moment dat, în contextul existenţial în care se află. Orice pierdere inutilă (conştientă sau inconştientă) de energie psihică face ca mecanismul psihic respectiv să-şi piardă din funcţionare şi să se reflecte la nivel general, în funcţionarea omului, prin instalarea unei tulburări psihosomatice, de personalitate sau de comportament. Psihicul uman funcţionează precum un angrenaj mecanic al unei maşini. Ca un mecanism complex în care, dacă o mică rotiţă se opreşte din funcţionare, dă peste cap întregul angrenaj, oprind în cele din urmă motorul. Ieşit din circuit o perioadă bună de timp, angrenajul rugineşte, se pierde, se distruge.
La om se întâmplă acelaşi lucru, deşi paralela pare dureroasă. Dar, omul este creatorul. El a creat „după chipul şi asemănarea sa” copacul, maşina, etc. Pentru a funcţiona după acelaşi sistem ca al lui. Diferenţa este dată de faptul că omul este înzestrat cu gândire, influenţată de conştiinţă care, la rândul ei, produce procesul de conştientizare. Acest proces îi permite omului să intervină în reglarea mecanismelor sale psihice, în reglarea mediului său social. Depresia, de exemplu, indică o nefuncţionare a mecanismelor voinţei şi motivaţiei, aceasta din urmă fiind considerată de Allport ca fiind „motorul personalităţii”. Depresivul nu se mai simte în stare să desfăşoare aceleaşi activităţi pe care odinioară le desfăşura. Nu mai este motivat să mai facă ceva. De aceea se retrage, se izolează. Energia lui psihică se epuizează mult datorită unei gândiri predominant negative, a autoculpabilizării, a sentimentului autoinoculat de inutilitate, a faptului că, deşi vrea să scape de trăirile acestea, depresivul nu mai face niciu-un efort voluntar în acest sens. Deşi nu face efort, el este tot mai obosit, mai epuizat. El nu mai conştientizează necesitatea efortului personal pentru reechilibrare. Cu cât nu conştientizează, cu atât tulburarea (dezechilibrul) se accentuează. În acest stadiu este necesară intervenţia semenilor (ajutor specializat dat de psiholog, psihiatru sau susţinerea morală a celor din jur), ajutându-l să conştientizeze necesitatea implicării personale, a efortului personal (autoajutorului) în propria echilibrare. Semenii (celalate sisteme) pot inteveni doar asupra conştiinţei omului (sistemului) afectat. Când aceasta este alterată, sistemul este pierdut, funcţionează haotic sau se autodistruge. În cazul depresiei severe netratate sau al unei crize psihologice individuale în care conştiinţa are un moment de vid, apare suicidul (autodistrugerea).
Aşa cum spunea Odobleja, atunci când a descris legea echilibrului (cu sublegile: barajului nivelării, ierarhiei, adaptării), echilibrul nostru înseamnă funcţionare, mişcare, acţiune. Odobleja spunea că „orice cauză este un dezechilibru, orice efect este un echilibru, mai mult sau mai puţin temporar”; „cauza oricărui fenomen, oricărei energii, oricărei mişcări este un dezechilibru oarecare; fenomenul, energia, mişcarea reprezintă un proces de echilibrare sau de nivelare”; orice mişcare tinde către o stare de repaus şi de echilibru, nu există perpetuum mobile: mişcarea şi repausul se echilibrează reciproc”; „viaţa este un continuu dezechilibru şi o continuă echilibrare”; „intensitatea senzaţiilor repetate tinde să diminueze până la dispariţie, pentru că nivelarea urmează imediat denivelării generate de o acţiune”; „durerea, foamea, setea, abstinenţa sunt dezechilibre fiziologice, plăcerile sunt echilibre fiziologice”; „fiecare nevoie tinde să provoace reacţiile proprii satisfacerii ei, care se confundă cu dispariţia sa”; „dezvoltarea psihică sau a vieţii mentale este proporţională nevoilor, adică echilibrelor rupte, dezechilibrelor care trebuie echilibrate”; „abstinenţa - compresia, refularea - fac să crească dorinţele”; „între diferitele funcţiuni ale organismului se stabileşte o ierarhie în ordinea importanţei lor vitale”;
Există o dezvoltare internă şi externă la om, asemeni copacului a cărui rădăcină creşte şi se dezvoltă în pământ, direct proporţional cu tulpina. Este vorba de acea vârstă cronologică şi psihologică a omului care, ideal pentru echilibrul psihic, ar trebui să fie direct proporţionale, precum rădăcina şi tulpina pomului. La orice pas însă observăm persoane adulte, mature cronologic (vârste peste 30 ani), care au un comportament adolescentin (vârsta psihologică mai mică decât cea cronologică, de 18-20 ani). Ele sunt cu uşurinţă catalogate ca fiind imature. Unele persoane conştientizează necesitatea schimbării, a maturizării şi intervin în procesele şi mecanismelor lor psihice. Urmărite în timp persoanele care nu conştientizează necesitatea schimbării, se va observa la acestea cum, acest deficit de maturizare psihică, le conduce la un dezechilibru ce-şi pune amprenta în viaţa lor (eşecuri diverse în plan personal, familial şi profesional, instalarea tulburării psihosomatice, a tulburării de comportament şi de personalitate). Aceşte persoane sunt predispuse la anturaje, la comportamente compulsive, adictive (alcool, droguri, infracţiuni), se distrug nu numai pe ele, ci şi mediul lor familial, social.
Datorită contagiunii psihologice, toţi avem obligaţia de a face ceva. De a interveni în procesul acesta al schimbării, al asigurării echilibrului universal. În univers, fiecare dintre noi suntem o particulă energetică care hrăneşte (se hrăneşte din) energia universală. Un circuit asemeni unui cerc vicios.
Autoajutorul – intervenţia în propriul sistem. Conştiinţa – judecata de sine, Dumnezeul din noi. Acel monolog interior încărcat de gânduri automate, raţionale sau iraţionale, pe care-l purtăm inconştient sau nu şi care are o influenţă fantastică asupra stării noastre de spirit, demonstrând nu numai legătura de unitate dintre gândire şi limbaj, dar şi dintre acestea şi comportamentul nostru. Suntem suma gândurilor noastre, căci vorbim şi acţionăm după cum gândim. Fenomenul contagiunii psihologice este demonstrat şi este dependent de gândirea umană: gândim pozitiv, contaminăm pozitiv mediul nostru social şi, invers, gândim negativ, contaminăm negativ. Asemeni omului, copacul afectat de paraziţi, transmite virusul, distrugând pădurea.
Dacă rădăcinile copacului, în evoluţia lor subterană, găsesc terenul fertil (apă, îngrăşăminte, minerale, etc), tulpina creşte frumos, evoluează, se dezvoltă, aspirând la înălţimi, acolo unde-şi formează coroana, cu ramuri şi frunze. Pentru a ajunge însă la maturitate, pentru a supravieţui, are nevoie de apă, de soare, de aer. Asemeni copacului, dacă omul, încă de la naştere, primeşte un bagaj genetic şi biologic sănătos, are un mediu de creştere şi de educaţie bun, echilibrat, are modele umane corespunzătoare, de echilibru, atunci evoluţia lui psihică este una normală (consonanţă = echilibru), pe măsura a ceea ce a primit. El poate să-şi asume lipsurile trecutului său. Poate face faţă „atacurilor” energetice. Dacă mediul în care a crescut până la maturitate a fost unul echilibrat, atunci şi el este considerat suficient de matur din punct de vedere psihic încât să-şi asume pozitiv traumele produse de inevitabilul vieţii, de eşecurile vieţii. Conştiinţa lui este una puternică, în măsură să producă procesul de conştientizare a gândurilor automate iraţionale, negative, a eventualelor dezechilibre energetice produse de propriul său sistem, în măsură să găsească căile de intervenţie pentru reechilibrare (echilibru veghe-somn, acţiune-repaus, alimentaţie corespunzătoare, etc.). Omul echilibrat este asemănat cu rădăcinile care caută terenul fertil. La el sunt vizibile: adaptarea la ceea ce este necesar, acceptarea a ceea ce nu poate schimba, gestionarea trăirilor, emoţiilor, sentimentelor, a evenimentelor, gândirea pozitivă, optimismul, prioritizarea şi gestionarea raţională a nevoilor personale şi a celor din jur, centrarea pe spiritualitate. Nu există altă cale pentru echilibru, căci aici intervine un alt principiu universal-valabil pentru toate fiinţele vii: totul sau nimic. Primeşti totul, dai totul = echilibru. Nu primeşti totul, dai haotic, insuficient, nu dai ce trebuie universului tău în acel moment = dezechilibru. Echilibru-Dezechilibru-Echilibru. Dezechilibru nu înseamnă distrugere. Nu înseamnă moarte. Înseamnă semnal. Un semnal că omul trebuie să schimbe ceva la el pentru a ajunge la următorul echilibru. Neconştientizarea semnalului, a necesităţii efortului de schimbare, de adaptare, înseamnă autodistrugere. Schimbarea este o provocare pentru psihicul omului. Este o necesitate pentru a evolua. Prin aceste provocări, schimbări, dezorganizări, mecanismele noastre psihice sunt determinate să intre în acţiune, să funcţioneze, să lupte să se adapteze situaţiei, prin asimilare şi acomodare. În stadiul de dezechilibru, acceptarea schimbării înseamnă maturizare. Nimic nu este întâmplător, nimic nu se pierde, totul se transformă. Fie că este energie pozitivă sau negativă. Dai pozitiv, primeşti pozitiv. Dai negativ, primeşti negativ. Organizare sau dezorganizare. În orice situaţie adaptarea este necesară pentru că, oricum, timpul merge înainte. Timpul este o presiune. Îţi aminteşte că eşti trecător prin această lume (provizorie poate) şi că este necesar să faci totul pentru echilibrul tău şi al universului în care trăieşti (consonanţă). Doar adaptarea te conduce la homeostazie. La restabilirea echilibrului interior. Şi apoi îl primeşti şi pe cel exterior. Primeşti totul.
Toate acestea sunt cumva exprimate de Odobleja atunci când descrie legea consonanţei (cu cele trei principii: identităţii, contradicţiei şi al terţiului exclus): „consonanţa este o suită de reacţii mutuale de întărire”; „principiul de identitate nu este decât legea consonanţei”, corespunzător, „principiul contradicţiei este echivalentul legii disonanţei”.
Pentru Odobleja, legea consonanţei a fost consierată ca fiind cea mai importantă pentru psihicul uman. Conceptele supraordonate cărora le-a subordonat verigile particulare ale demersului episistematic sunt „consonanţa”, ca expresie şi măsură a organizării, şi disonanţa, ca expresie a perturbaţiei şi dezechilibrului. Acestea se articulează într-un ciclu spiralic orientat ascendent. Modul în care Odobleja relaţionează cele două concepte, respectiv, consonanţa domină asupra disonanţei, (consonanţă - disonanţă - consonanţă) este perfect identic cu schema cu care operează astăzi cibernetica: ordine - dezordine - ordine. „Consonanţa odoblejeană este o interacţiune cu caracter regulator, pe de o parte, între diferitele subansamble în interiorul unuia şi aceluiaşi sistem, iar pe de altă parte, între sistem luat ca tot şi mediul ambiant. Comportamentul sistemului se circumscrie schemei „intrare - ieşire - intrare”. „Intrarea” exprimă dependenţa necesară a sistemului de mediul extern, care poate fi o dependenţă numai energetico-informaţională cum este cazul sistemelor tehnice artificiale sau energetico-informaţională şi substanţială, cum este cazul sistemelor vii. „Ieşirea” exprimă latura de autodelimitare în raport cu mediul şi afirmarea unei finalităţi proprii a sistemului”.
Începe de aici un proces complex care defineşte viaţa sistemică generală din univers, asemeni unui circuit cu un schimb fluent de energie între mediul extern (univers) şi om/copac (ca entitate distinctă a universului). Căci energia psihică este o entitate distinctă a energiei universale. Cele patru elemente filosofice ale universului: apă, aer, foc (soare), pământ, toate îşi îndreaptă precum nişte lasere, energia, alimentând omul/copacul. La rândul său, omul/copacul, degajă energia/oxigenul atât de necesare vieţii din univers. Se conturează astfel un sistem, om/copac-mediu, care este condiţionat de un principiu universal numit de N. Wiener feed-back, iar de Odobleja cerc vicios. La baza acestui principiu există, în concepţia lui Odobleja, un set de legi de transformare, pe lângă legea echilibrului şi legea consonanţei menţionate mai sus, care generează toate aceste procese de evoluţie-involuţie, organizare-dezorganizare: legea echivalenţei, legea compensaţiei, legea reacţiei, legea oscilaţiei, legea inerţiei, legea reversibilităţii.

Bibliografie:

1.Componenta energetică a psihicului uman: perspectivă psihofilosofică, Gabriel Dulea, Editura Universităţii Naţionale de Apărarare, Bucureşti, 2005 ISBN 973-663-226-1
2.Psichologie consonantistă, vol. I-II, Lugoj, 1938.