Dr Popescu Nicolae

Medicină de familie

Drobeta Turnu Severin, Policlinica Sanatatea

„POMUL CIBERNETICII” ŞI TESTUL PROIECTIV AL ARBORELUI - INTERPRETARE GLOBALĂ

Dr.Nicolae Popescu, Psih.CENEA MARIANA

Testul proiectiv al arborelui a fost un bun instrument de lucru psihologic pentru specialiștii care i-au stăpânit interpretarea și au crezut în capacitatea individului de a-și proiecta inconștient, prin desen, trăirile și, de ce nu, energiile interioare. Căci un desen efectuat cu linii fine, slab conturate, punctate chiar, indică fragilitate psihică, Eu slab, capacitatea scăzută a individului de a face față evenimentelor psihotraumatizante ale vieții. în ultimii ani, ca urmare a postării pe Internet a manualului, testul a pierdut calitățile psihodiagnostice întrucât, subiecții, puși în temă cu obiectivele testului, nu mai execută desenul așa cum simt, ci așa cum ar trebui să fie copacul perfect. într-o societate haotică, în care CV-urile cât mai „umflate” de diplome obținute printr-un simplu „clic” sau numirile politice reprezintă condiția de bază în ocuparea unei funcții, nimeni nu mai este ineresat de o (auto)cunoaștere obiectivă, ca bază pentru o carieră de succes.
Din multitudinea testelor proiective se pare că testul arborelui s-a dovedit a avea cea mai mare aplicabilitate în timp și-n spațiu. Deși publicat în 1949, există dovezi ale aplicabilității testului încă din 1928. Spre deosebire de testul persoanei în care subiectul proiectează doar schema corporală/imaginea de sine dorită/așteptată, în testul arborelui subiectul proiectează nu numai imaginea de sine ci și nevoile personale, afective, sociale, de relaționare. Mai mult, proiectează traseul evoluției sale ca personalitate unică, de la naștere și până în prezent. Căci rădăcina reprezintă „bagajul” energetic cu care pornim la drum, reprezintă „rădăcinile caracteriale”, reprezintă legătura individului cu trecutul, cu originea lui, reprezintă „cutia neagră”, tot ceea ce inconștientul nostru a înmagazinat de la naștere, reprezintă viața instinctuală. Tulpina este personalitatea în sine, traseul pe care-l parcurge omul până la intrarea lui în viața socială. Coroana reprezintă viața/disponibilitatea relațională și socială a individului. în concepția lui Koch, autorul testului ca metodă de lucru, copacul este oglinda. Am putea completa că este oglinda în care individul își realizaează proiecția în toată completitudinea și complexitatea personalității sale, ca univers bio-psiho-socio-cultural.
Probabil așa a gândit și Odobleja care, în 1951, după multe studii dedicate ciberneticii, a publicat pentru prima dată „Pomul ciberneticii” încercând astfel să demonstreze integrarea generală a tuturor științelor într-o metodologie nouă numită cibernetica generală integrală. La baza acestei metodologii stă, desigur, psihologia și logica consonantistă. De aceea, „Pomul ciberneticii” mai este numit de unii adepți ai lui Odobleja „Pomul consonanticii”.
Nu există documente care să ateste că Odobleja s-ar fi inspirat din testul lui Koch atunci când, din multitudinea ființelor vii considerate de el ca sisteme ce funcționează după aceleași legi ale universului, a ales copacul. Pe rădăcinile și ramurile lui, a așezat legile și structurile universale, comune științelor cosmologice și noologice, legi cu aplicabilitate generală „...a ghidărilor simple și complexe la animal și om, la ființe și mașini, la indivizi și societate, la organism și minte”.
Cu speranța că nu supărăm persoanele care l-au cunoscut personal, încercăm să facem o analiză psihologică globală a desenului lui Odobleja, intenționând astfel, să mai elucidăm din misterul personalității acestui mare cercetător. Este cunoscut faptul că, deși a făcut descoperiri care au revoluționat științele universului, medicul militar Åžtefan Odobleja nu s-a bucurat de atenția bine-meritată a generației sale de intelectuali, nu a fost valorizat pe măsura așteptărilor proprii. Putem spune că, abia în secolul XXI, prin înființarea unor instituții care-i poartă numele și prin organizarea unor simpozioane și sesiuni de comunicări științifice care să reamintească semenilor de cercetările sale, de faptul că el este cu adevărat părintele psihologiei consonantiste, Odobleja își culege, post mortem, roadele muncii.
Vom face abstracție de însemnările sale efectuate pe rădăcini și ramuri și vom examina efectiv, la modul general, global, doar desenul.
Copacul lui Odobleja are toate elementele constitutive: rădăcină, tulpină, coroană, toate desenate uniliniar, dintr-o linie continuă, fluentă, fină, indicând o asumare a stadiilor psihice parcurse, dar și sensibilitate, senzitivitate, un om pretențios, hotărât în opiniile sale însă rigid, nerăbdător, nestăpânit, cu un caracter regresiv (marcat de trecutul său).
Absența liniei solului indică lipsa demarcației dintre inconștient și conștient, un om călăuzit după impulsuri. Faptul că baza trunchiului seamănă în structura sa cu rădăcina, întărește rigiditatea, existența unui om „greu de urnit”. Orientarea în sus a copacului (ramificații multiple, fine, depășind spațiul grafic al foii) indică intelectualitate, preocuparea pentru studiu, pentru spiritualitate, dar și nevoie agresivă de afirmare și recunoaștere socială („nebunia grandorii”). Probabil că nesatisfacerea acestei nevoi, resimțite acut de cercetător, l-a condus, în cele din urmă, la adoptarea poziției de rezervă, inhibiție, la introversie, descurajare, resemnare, deprimare, renunțare - aspecte relevate de poziția coroanei, de ramurile orientate cu predominanță către stânga foii, unde, după cum se observă, câteva chiar sunt poziționate mai jos, pe trunchi, dând aproape impresia că cercetătorul le-a adăugat după ce a finalizat desenul, ca și când și-ar fi adus aminte că a uitat să adauge câteva ramuri ale ciberneticii (fizicizarea psihologiei, mașinizarea gândirii, fizicizarea fiziologiei, bionica). Ramurile fine sunt desenate în sus ca niște limbi de foc indicând o fire impulsivă, pasionată, dar și ușor egocentrică. Aceste caracteristici sunt relevate și de faptul că trunchiul copacului este deschis către rădăcini și ramuri ca și când cercetătorul nu era mulțumit cu sine, nu avea o identitate de sine clară, nu știa exact cine este și unde vrea să ajungă cu aspirațiile sale înalte (motivație inconstantă).
Este interesant felul în care trunchiul se bifurcă în momentul constituirii coroanei, împărțind-o efectiv în două indicând astfel o discrepanță între nevoile sale și cele impuse, un eveniment mai mult sau mai puțin psihotraumatizant care a produs o schimbare majoră în viața sa, la începuturile carierei care, probabil, i-a marcat nu numai existența, ci și evoluția vieții profesionale. Fatul că tulpina este mai mică decât coroana (HT<HC) relevă vivacitatea intelectuală și spirituală în care a trăit Odobleja, interesul său pentru cosmic, pentru suprasensibil, pentru idei, întărind încă o dată nevoia sa de afirmare, de grandoare. Păcat că această nevoie este satisfăcută post mortem. Oare unde ar fi ajuns acest om plin de idei și de preocupări cosmice dacă mediul acelor ani i-ar fi fost prielnic și l-ar fi susținut în demersurile cercetărilor sale?
Odobleja dovedește că multe legi le-a scris pornind de la autoanaliză, de la autocunoaștere, el însuși luptând, se pare, pentru propria sa echilibrare energetică.
Odobleja ar fi putut să facă orice alt desen în care să prezinte, stratificat, ramurile ciberneticii. De ce totuși pomul?
Probabil pentru faptul că, pomul (arborele, copacul), privit fie individual, fie ca element component al pădurii, este asemeni omului, privit fie ca personalitate unică, ca individualitate, fie ca personalitate aflată în interrelaționare cu semenii. Omul și pomul, deopotrivă, sunt entități sistemice care funcționează după aceleași legi ale universului.
Cu cât solul în care este plantat un copac este mai bun, mai fertil, cu atât rădăcinile lui se prind și permit dezvoltarea tulpinii. Dezvoltarea intrauterină a fătului este asemeni cu cea a copacului, indicând faptul că omul, nu este numai propriul său creator, ci și creatorul universului în care trăiește. Căci omul plantează deopotrivă puietul copacului, și „sămânța” propriei procreări. Omul a creat copacul nu întâplător. Ci pentru că are nevoie de el. Are nevoie de oxigenul produl de el. Iar copacul are nevoie de om. Are nevoie de protecția lui (reciprocitatea).
Copacul crește deopotrivă, în pământ și în afară. Asemeni copacului, omul are o dezvoltare externă și internă. Este vorba mai mult decât de dezvoltarea intrauterină. Este vorba de mediul palpabil, somatic (intern) și social (extern) care poate fi favorabil sau nu evoluției sale, dar și de construcția sa psihică care este tot una internă, gestionată de gândire și conștiință, aflată în legătură directă cu somaticul și care este una magnifică, misterioasă, nepalpabilă, dependentă de modul în care funcționează procesele și mecanismele psihice. Vorbim aici de mecanisme cognitive (senzații, percepții, reprezentări, imaginație, atenție, memorie, limbaj, culminând cu gândirea ca proces psihic central), de mecanisme afective (pulsiuni, trăiri, sentimente, afecte, pasiuni, emoții) și de mecanisme motivațional-volitive (motivația și voința). Toate aceste mecanisme psihice există în noi, oamenii, fără a avea un loc anume. Ele nu stau în abdomen, în creier, în mușchi, în oase. Åži totuși... când ele suferă un dezechilibru, durerea psihică resimțită de om este mult mai mare decât cea fizică. Aceste mecanisme psihice funcționează în baza unei energii care le întreține și le determină să producă, la rândul lor, starea psihică optimă necesară omului într-un moment dat, în contextul existențial în care se află. Orice pierdere inutilă (conștientă sau inconștientă) de energie psihică face ca mecanismul psihic respectiv să-și piardă din funcționare și să se reflecte la nivel general, în funcționarea omului, prin instalarea unei tulburări psihosomatice, de personalitate sau de comportament. Psihicul uman funcționează precum un angrenaj mecanic al unei mașini. Ca un mecanism complex în care, dacă o mică rotiță se oprește din funcționare, dă peste cap întregul angrenaj, oprind în cele din urmă motorul. Ieșit din circuit o perioadă bună de timp, angrenajul ruginește, se pierde, se distruge.
La om se întâmplă același lucru, deși paralela pare dureroasă. Dar, omul este creatorul. El a creat „după chipul și asemănarea sa” copacul, mașina, etc. Pentru a funcționa după același sistem ca al lui. Diferența este dată de faptul că omul este înzestrat cu gândire, influențată de conștiință care, la rândul ei, produce procesul de conștientizare. Acest proces îi permite omului să intervină în reglarea mecanismelor sale psihice, în reglarea mediului său social. Depresia, de exemplu, indică o nefuncționare a mecanismelor voinței și motivației, aceasta din urmă fiind considerată de Allport ca fiind „motorul personalității”. Depresivul nu se mai simte în stare să desfășoare aceleași activități pe care odinioară le desfășura. Nu mai este motivat să mai facă ceva. De aceea se retrage, se izolează. Energia lui psihică se epuizează mult datorită unei gândiri predominant negative, a autoculpabilizării, a sentimentului autoinoculat de inutilitate, a faptului că, deși vrea să scape de trăirile acestea, depresivul nu mai face niciu-un efort voluntar în acest sens. Deși nu face efort, el este tot mai obosit, mai epuizat. El nu mai conștientizează necesitatea efortului personal pentru reechilibrare. Cu cât nu conștientizează, cu atât tulburarea (dezechilibrul) se accentuează. în acest stadiu este necesară intervenția semenilor (ajutor specializat dat de psiholog, psihiatru sau susținerea morală a celor din jur), ajutându-l să conștientizeze necesitatea implicării personale, a efortului personal (autoajutorului) în propria echilibrare. Semenii (celalate sisteme) pot inteveni doar asupra conștiinței omului (sistemului) afectat. Când aceasta este alterată, sistemul este pierdut, funcționează haotic sau se autodistruge. în cazul depresiei severe netratate sau al unei crize psihologice individuale în care conștiința are un moment de vid, apare suicidul (autodistrugerea).
Așa cum spunea Odobleja, atunci când a descris legea echilibrului (cu sublegile: barajului nivelării, ierarhiei, adaptării), echilibrul nostru înseamnă funcționare, mișcare, acțiune. Odobleja spunea că „orice cauză este un dezechilibru, orice efect este un echilibru, mai mult sau mai puțin temporar”; „cauza oricărui fenomen, oricărei energii, oricărei mișcări este un dezechilibru oarecare; fenomenul, energia, mișcarea reprezintă un proces de echilibrare sau de nivelare”; orice mișcare tinde către o stare de repaus și de echilibru, nu există perpetuum mobile: mișcarea și repausul se echilibrează reciproc”; „viața este un continuu dezechilibru și o continuă echilibrare”; „intensitatea senzațiilor repetate tinde să diminueze până la dispariție, pentru că nivelarea urmează imediat denivelării generate de o acțiune”; „durerea, foamea, setea, abstinența sunt dezechilibre fiziologice, plăcerile sunt echilibre fiziologice”; „fiecare nevoie tinde să provoace reacțiile proprii satisfacerii ei, care se confundă cu dispariția sa”; „dezvoltarea psihică sau a vieții mentale este proporțională nevoilor, adică echilibrelor rupte, dezechilibrelor care trebuie echilibrate”; „abstinența - compresia, refularea - fac să crească dorințele”; „între diferitele funcțiuni ale organismului se stabilește o ierarhie în ordinea importanței lor vitale”;
Există o dezvoltare internă și externă la om, asemeni copacului a cărui rădăcină crește și se dezvoltă în pământ, direct proporțional cu tulpina. Este vorba de acea vârstă cronologică și psihologică a omului care, ideal pentru echilibrul psihic, ar trebui să fie direct proporționale, precum rădăcina și tulpina pomului. La orice pas însă observăm persoane adulte, mature cronologic (vârste peste 30 ani), care au un comportament adolescentin (vârsta psihologică mai mică decât cea cronologică, de 18-20 ani). Ele sunt cu ușurință catalogate ca fiind imature. Unele persoane conștientizează necesitatea schimbării, a maturizării și intervin în procesele și mecanismelor lor psihice. Urmărite în timp persoanele care nu conștientizează necesitatea schimbării, se va observa la acestea cum, acest deficit de maturizare psihică, le conduce la un dezechilibru ce-și pune amprenta în viața lor (eșecuri diverse în plan personal, familial și profesional, instalarea tulburării psihosomatice, a tulburării de comportament și de personalitate). Acește persoane sunt predispuse la anturaje, la comportamente compulsive, adictive (alcool, droguri, infracțiuni), se distrug nu numai pe ele, ci și mediul lor familial, social.
Datorită contagiunii psihologice, toți avem obligația de a face ceva. De a interveni în procesul acesta al schimbării, al asigurării echilibrului universal. în univers, fiecare dintre noi suntem o particulă energetică care hrănește (se hrănește din) energia universală. Un circuit asemeni unui cerc vicios.
Autoajutorul - intervenția în propriul sistem. Conștiința - judecata de sine, Dumnezeul din noi. Acel monolog interior încărcat de gânduri automate, raționale sau iraționale, pe care-l purtăm inconștient sau nu și care are o influență fantastică asupra stării noastre de spirit, demonstrând nu numai legătura de unitate dintre gândire și limbaj, dar și dintre acestea și comportamentul nostru. Suntem suma gândurilor noastre, căci vorbim și acționăm după cum gândim. Fenomenul contagiunii psihologice este demonstrat și este dependent de gândirea umană: gândim pozitiv, contaminăm pozitiv mediul nostru social și, invers, gândim negativ, contaminăm negativ. Asemeni omului, copacul afectat de paraziți, transmite virusul, distrugând pădurea.
Dacă rădăcinile copacului, în evoluția lor subterană, găsesc terenul fertil (apă, îngrășăminte, minerale, etc), tulpina crește frumos, evoluează, se dezvoltă, aspirând la înălțimi, acolo unde-și formează coroana, cu ramuri și frunze. Pentru a ajunge însă la maturitate, pentru a supraviețui, are nevoie de apă, de soare, de aer. Asemeni copacului, dacă omul, încă de la naștere, primește un bagaj genetic și biologic sănătos, are un mediu de creștere și de educație bun, echilibrat, are modele umane corespunzătoare, de echilibru, atunci evoluția lui psihică este una normală (consonanță = echilibru), pe măsura a ceea ce a primit. El poate să-și asume lipsurile trecutului său. Poate face față „atacurilor” energetice. Dacă mediul în care a crescut până la maturitate a fost unul echilibrat, atunci și el este considerat suficient de matur din punct de vedere psihic încât să-și asume pozitiv traumele produse de inevitabilul vieții, de eșecurile vieții. Conștiința lui este una puternică, în măsură să producă procesul de conștientizare a gândurilor automate iraționale, negative, a eventualelor dezechilibre energetice produse de propriul său sistem, în măsură să găsească căile de intervenție pentru reechilibrare (echilibru veghe-somn, acțiune-repaus, alimentație corespunzătoare, etc.). Omul echilibrat este asemănat cu rădăcinile care caută terenul fertil. La el sunt vizibile: adaptarea la ceea ce este necesar, acceptarea a ceea ce nu poate schimba, gestionarea trăirilor, emoțiilor, sentimentelor, a evenimentelor, gândirea pozitivă, optimismul, prioritizarea și gestionarea rațională a nevoilor personale și a celor din jur, centrarea pe spiritualitate. Nu există altă cale pentru echilibru, căci aici intervine un alt principiu universal-valabil pentru toate ființele vii: totul sau nimic. Primești totul, dai totul = echilibru. Nu primești totul, dai haotic, insuficient, nu dai ce trebuie universului tău în acel moment = dezechilibru. Echilibru-Dezechilibru-Echilibru. Dezechilibru nu înseamnă distrugere. Nu înseamnă moarte. înseamnă semnal. Un semnal că omul trebuie să schimbe ceva la el pentru a ajunge la următorul echilibru. Neconștientizarea semnalului, a necesității efortului de schimbare, de adaptare, înseamnă autodistrugere. Schimbarea este o provocare pentru psihicul omului. Este o necesitate pentru a evolua. Prin aceste provocări, schimbări, dezorganizări, mecanismele noastre psihice sunt determinate să intre în acțiune, să funcționeze, să lupte să se adapteze situației, prin asimilare și acomodare. în stadiul de dezechilibru, acceptarea schimbării înseamnă maturizare. Nimic nu este întâmplător, nimic nu se pierde, totul se transformă. Fie că este energie pozitivă sau negativă. Dai pozitiv, primești pozitiv. Dai negativ, primești negativ. Organizare sau dezorganizare. în orice situație adaptarea este necesară pentru că, oricum, timpul merge înainte. Timpul este o presiune. îți amintește că ești trecător prin această lume (provizorie poate) și că este necesar să faci totul pentru echilibrul tău și al universului în care trăiești (consonanță). Doar adaptarea te conduce la homeostazie. La restabilirea echilibrului interior. Åži apoi îl primești și pe cel exterior. Primești totul.
Toate acestea sunt cumva exprimate de Odobleja atunci când descrie legea consonanței (cu cele trei principii: identității, contradicției și al terțiului exclus): „consonanța este o suită de reacții mutuale de întărire”; „principiul de identitate nu este decât legea consonanței”, corespunzător, „principiul contradicției este echivalentul legii disonanței”.
Pentru Odobleja, legea consonanței a fost consierată ca fiind cea mai importantă pentru psihicul uman. Conceptele supraordonate cărora le-a subordonat verigile particulare ale demersului episistematic sunt „consonanța”, ca expresie și măsură a organizării, și disonanța, ca expresie a perturbației și dezechilibrului. Acestea se articulează într-un ciclu spiralic orientat ascendent. Modul în care Odobleja relaționează cele două concepte, respectiv, consonanța domină asupra disonanței, (consonanță - disonanță - consonanță) este perfect identic cu schema cu care operează astăzi cibernetica: ordine - dezordine - ordine. „Consonanța odoblejeană este o interacțiune cu caracter regulator, pe de o parte, între diferitele subansamble în interiorul unuia și aceluiași sistem, iar pe de altă parte, între sistem luat ca tot și mediul ambiant. Comportamentul sistemului se circumscrie schemei „intrare - ieșire - intrare”. „Intrarea” exprimă dependența necesară a sistemului de mediul extern, care poate fi o dependență numai energetico-informațională cum este cazul sistemelor tehnice artificiale sau energetico-informațională și substanțială, cum este cazul sistemelor vii. „Ieșirea” exprimă latura de autodelimitare în raport cu mediul și afirmarea unei finalități proprii a sistemului”.
începe de aici un proces complex care definește viața sistemică generală din univers, asemeni unui circuit cu un schimb fluent de energie între mediul extern (univers) și om/copac (ca entitate distinctă a universului). Căci energia psihică este o entitate distinctă a energiei universale. Cele patru elemente filosofice ale universului: apă, aer, foc (soare), pământ, toate își îndreaptă precum niște lasere, energia, alimentând omul/copacul. La rândul său, omul/copacul, degajă energia/oxigenul atât de necesare vieții din univers. Se conturează astfel un sistem, om/copac-mediu, care este condiționat de un principiu universal numit de N. Wiener feed-back, iar de Odobleja cerc vicios. La baza acestui principiu există, în concepția lui Odobleja, un set de legi de transformare, pe lângă legea echilibrului și legea consonanței menționate mai sus, care generează toate aceste procese de evoluție-involuție, organizare-dezorganizare: legea echivalenței, legea compensației, legea reacției, legea oscilației, legea inerției, legea reversibilității.

Bibliografie:

1.Componenta energetică a psihicului uman: perspectivă psihofilosofică, Gabriel Dulea, Editura Universității Naționale de Apărarare, București, 2005 ISBN 973-663-226-1
2.Psichologie consonantistă, vol. I-II, Lugoj, 1938.