Dr Popescu Nicolae

Medicină de familie

Drobeta Turnu Severin, Policlinica Sanatatea

STRESUL SI PATOLOGIA PSIHOSOMATICA

STRESUL ÅžI PATOLOGIA PSIHOSOMATICÄ‚

Col(r), Dr. Nicolae Popescu- medic primar,doctor în științe medicale
Cabinet medical individual, medicină de familie


INTRODUCERE
Societatea contemporană a intrat într-o fază de schimbare accelerată. Se schimbă structurile sociale și economiile, dar și mentalitățile , reprezentările colective, practicile sociale , stilurile de comportament. Nici o generație, din orice colț al lumii, nu mai poate spera să evolueze în cadrul acelorași structuri economice și social - psihologice.
Fenomenul schimbării este deosebit de pregnant în țările din Est și în cele în curs de dezvoltare. In cele mai multe cazuri sunt arse etapele pe care le-au parcurs țările puternic dezvoltate, terenul pierdut se recuperează cu febrilitate. Uneori, acest proces naște tensiuni, crize, dureri. Dar nu poate fi oprit. El este intrinsec evoluției societății omenești .
Toate aceste tensiuni, crize, dureri, etc., ce acționează asupra organismului uman și în special asupra psihicului, sub forma unor triggeri, considerați din ce în ce mai mult ca agenți etiologici în majoritatea tulburărilor și bolilor somatice plurifactoriale, fac ca medicina actuală să se îndrepte spre o orientare psihologică,pentru că ia în considerare nu numai factorii fizico-chimici și biologici ci și pe cei psihologici, completând astfel modelul lui Engel cu o nouă dimensiune a sănătății și a bolii și anume, latura ecologic-existențială.
Omul în evoluția sa a fost și este într-un permanent proces de adaptare la schimbările din mediul înconjurător (geografic, climatic, social) care pot acționa asupra sa ca agenți etiologici cu rol de trigger, proces definit de Hans Selye ca „sindromul general de adaptare” și de Stefan Odobleja în Psihologia Consonantistă, consonanța-disonanța, având semnificația echilibrului sănătății.
Adaptarea la mediu, este un imperativ general al existenței ființei umane. Modificările frecvente, deseori neașteptate și profunde, solicită la maximum disponibilitățile organismului uman pe linia adaptării.
Stresul, un cuvânt atât de des utilizat în ziua de azi, un cuvânt pe care îl auzim până și în limbajul copiilor, un cuvânt ce se repetă aproape în mod obsedant, dar despre care puțini știu a vorbi.
Putem spune că stresul se face vinovat de faptul că mulți oameni nu mai pot ține piept vieții cotidiene. Pe de altă parte, stresul reprezintă o componentă esențială a vieții, ajutându- ne să ne menținem un anumit ritm și să ne ferim de pericole.
Din păcate, însă, există și momente când simțim că nu mai putem rezista, devenim tensionați în circumstanțe lipsite de semnificație, iar lucrurile simple ne provoacă adevărate crize de nervi .
Despre stres s-au scris peste 100.000 de articole si 200 de lucrări. Biroul Internațional al Muncii consideră că stresul a devenit una din cele mai grave probleme ale timpului nostru, nu numai pentru indivizii cărora le pune în pericol sănătatea fizică și mentală, dar și pentru întreprinderi și guverne( 1993).
Cuvântul stres vine din latinescul stringere , care înseamnă a cuprinde, a îmbrățișa, a strânge, a restrânge, a ciupi, a îndurera, a răni, a jigni și care a dat naștere în limba franceză cuvântului étreindre, adică a împresura cu trupul, cu membrele, strângând cu putere; acest gest semnifică uneori sentimente opuse, pentru că poți să-l sufoci, ducând la angoasă, la anxietate ceea ce conduce la cuvântul détresse** adică strângere.
H. Selye descrie trei stadii distincte ale evoluției S.G.A.:
I. Stadiul reacției de alarmă, care, cuprinde două faze : de șoc și de contrașoc;
II. Stadiul de rezistentă ( de revenire sau de contrașoc prelungit);
III. Stadiul de epuizare.
In faza acută de șoc, a reacției de alarmă, rezistența generală a organismului scade sub medie. Dacă agentul nociv este foarte intens și/sau incompatibil cu viața, survine moartea, iar dacă organismul supraviețuiește se instalează faza de contrașoc, când are loc mobilizarea generală a forțelor de apărare ale organismului până la instalarea unei stări de rezistentă cu caracter adaptativ, corespunzătoare situației date, capacitatea de rezistentă a organismului crescând peste medie.
Altfel spus, la primul contact cu organismul, agentul stresor generează o reacție de tip luptă sau fugi .Majoritatea studiilor actuale identifică în această fază un răspuns simpaticotonic, cu o stimulare directă a medulosuprarenalei, urmată de activarea zonei corticale mediată prin ACTH.
In stadiul de rezistență organismul pare că s-a adaptat la situație, comportându-se relativ normal dar cu persistența modificărilor din faza de contrașoc a reacției de alarmă. Organismul se adaptează la un război de gherilă și încearcă să reziste. Are loc scăderea secreției de adrenalină, se menține în schimb ridicată cea de cortizol, cu hipertrofia stratului cortical intermediar al suprarenalelor sau zonei fasciculate. Faza de rezistentă poate dura mai mult decât cea de alarmă, instalându-se astfel o stare de hipercorticism cronic. Aportul de glucoză în țesuturi rămâne crescut, fără ca aceasta să se mai realizeze pe seama rezervelor de glicogen, ci pe aceea a proteinelor musculare, prin gluconeogeneza. Hipercolesterolemia cronică, conduce la depresia sistemului imunitar.
Stadiul de epuizare se dezvoltă în cazul în care agentul nociv continuă să acționeze iar adaptarea, obținută cu prețul reacțiilor de contrașoc prelungit, nu mai poate fi menținut. Rezistența scade din nou sub medie, iar îndată ce resursele se epuizează, viața încetează . Apare o epuizare a glandelor suprarenale, care nu mai reacționează la stimuli, nu mai secretă adrenalina, cortizolul, astfel prăbușindu-se rezervele energetice și ale apărării imune. Suprarenalele nu mai pot răspunde la stimularea simpatică și hipofizară, mecanismele de reglare a metabolismului glucidic și energetic sunt blocate.
Disponibilitatea energetică minimă reduce capacitatea defensivă a sistemului imunitar făcând organismul mai susceptibil la boală, situație pe care H. Selye o numea boala de adaptare ( boala de stres): astm, ulcere, colite, aritmii și, în final, unele forme de cancer .


FACTORI DE STRES/AGENÅ¢I STRESORI

Aspecte generale, clasificare, cuantificare
înainte de a trece la descrierea încercărilor de a clarifica și cuantifica factorii de stres (FS)/ agenții stresori ( AS), trebuie să subliniem încă o dată, unele aspecte ale terminologiei folosite de diverși autori în legătură cu stresul care este utilizat atât ca agent cauzal cât și ca efect. Pentru a evita confuziile vom folosi într-un grupaj cu aceeași conotație de agenți etiologici următorii termeni: factori de stres, agenți stresori, stimuli, solicitări, excitanți, diferite situații, etc., iar stresul ca răspunsul organismului înglobat în diferitele faze ale SGA.
O primă clasificare împarte agenții stresori în: fizici, psihologici și sociali, fiecare generând un tip de stres specific ( fizic, psihic și social), existând și forme combinate.
După durata de acțiune a agentului stresant deosebim stresul acut, unde factorul stresant poate acționa minute și chiar ore și stresul cronic în care factorul stresant poate acționa zile, până la luni de zile.
După continuitatea și frecvența factorilor stresanți, se poate distinge, pe de o parte, stresori continui, a căror acțiune este neîntreruptă și stresori discontinui, a căror acțiune este întreruptă, iar pe de altă parte, stresori unici și stresori repetați.
După gradul de stimulare sau de intensitatea stimulului deosebim : stres prin substimulare și stres prin suprastimulare; după consecințele produse deosebim distresul și eustresul.

Definirea conceptului general de stres, caracteristici, nuanțări
Pentru H. Selye stresul este în mod fundamental un răspuns fiziologic; el nu s-a abătut de la aceasta concepție cu toate că a stabilit o diferențiere a efectelor stresului în eustres și distres, efectele pozitive și negative ale stresului asupra individului; stresul poate fie să stimuleze, fie să dăuneze ființei omenești. Luarea în considerare a unor variabile din ce în ce mai numeroase în studiul stresului a condus la ipoteza că stresul este răspunsul nespecific al organismului la orice solicitare a mediului înconjurător. Din această concepție lipsește dimensiunea psihologică .
Stres este un termen care, în cabinetul medical, este frecvent folosit, fie de către pacient - pentru a se referi la un anumit disconfort pe care îl simte și pe care îl percepe drept cauza directă a multora dintre simptomele sale - fie de către medic - în acest caz, adesea, în mod propriu pentru a avertiza pacientul sau împotriva riscurilor care pot deriva, dacă nu se iau măsuri adecvate. Fără îndoială că există un abuz de termeni improprii, și în zilele noastre, chiar stres a devenit expresie comună și curentă în toate limbile.
Lui H. Selye i se datorează introducerea acestui cuvânt în limbajul medical de unde a fost preluat în limbajul curent în toate țările lumii. în România se folosește varianta ortografică cu un singur „ s” final, deoarece a început să aibă și derivate adjectivale (stresant), substantivale (stresor), verbale ( a stresa), etc.).
Completarea definiției dată de Selye stresului care a accentuat până la exclusivitate natura exogenă a agenților stresori, are în vedere faptul că acesta este reacție generală a întregului organism cu participare neuro- endocrino- vegetativa, că el este declanșat și de către agenți endogeni cum ar fi o boala cronică ce reacționează prin recul somato - psihic și generează un stres psihogen, și că există o serie de diferențe, între principalele tipuri de stres.
Termenul de stres este sugestiv și pentru alte agresiuni ce amenință adaptarea organismului, aplicabil și în alte științe biologice, psihologice, ecologie și cibernetica .
Orice situație de viată care solicită mecanismul adaptativ generează stres. Nimeni nu poate și nu trebuie să evite stresul, eliberarea de el se face doar prin moarte. De aici a apărut ipoteza existenței a două forme de stres: stres negativ sau distres, la care ne referim în mod curent și stres pozitiv sau eustres.
Stresul este o forță care produce o tensiune urmată de o deformare a obiectului asupra căruia s-a exercitat; este vorba de un stimul extern, un agent oarecare (agent fizic:zgomot, căldură, frig, sau psihologic: doliu, pierderea locului de muncă…). Acesta ar fi sensul activ al stresului.
Stresul este rezultatul acțiunii unui agent fizic și/sau psihologic și/sau social, agentul numit stresor. Se impune astfel studierea stării de stres, adică a consecințelor biologice, mentale și psihice ale acțiunii acestui agent asupra sănătății persoanelor. Deoarece acțiunea poate fi momentană sau permanentă, se va studia durata sa și timpul de latență în apariția simptomelor maladiilor, de la câteva ore la mai multe luni, sau chiar un an sau mai mulți ani, în cazul maladiilor autoimune.
Stresul nu mai este privit în lumina consecințelor sale somatice, ci, în primul rând, ca o apărare a modului în care funcționează psihicul în fața excitațiilor senzoriale și motrice inițiate de acesta.
In prezent se folosește termenul de agent stresor pentru orice agent capabil să declanșeze cel puțin primul dintre cele trei stadii ale SGA. Din punct de vedere psihofiziologic și fiziopatologic stresul este o noțiune inclusă în cea de SGA, putând în caz extrem parcurge toată gama modificărilor SGA.
Stresorul este situația, obiectul sau persoana care provoacă individului o stare de stres sau o stare internă de conflict care va cauza stresul. Stresorii nu sunt neapărat aceiași pentru toți oamenii. Pentru unii indivizi o situație stresantă este pur și simplu o provocare în timp ce pentru alți într-o zi de muncă înseamnă totul.



STRESOR RASPUNSURI LA STRES
Extern sau (strategii de control fiziologice
intern sau comportamentale)

Stresorii duc la răspunsuri la stres
Sursa: Hayward S.(1999): Biopsihologie, Ed.Tehnică ,București,p.167.

După H. Carruthers, omul modern suferă peste 100 de stresuri pe zi generate de conducerea automobilului, conversație contradictorie, vorbitul în public și criza de timp, sunt numai câteva din stresurile pe care le suferă omul în fiecare zi.
Intensitatea, durata și repetabilitatea, sunt parametrii ce caracterizează acțiunile agenților stresori și pot produce efecte negative sau pozitive asupra organismului cu implicații diferite în patologie.
Pentru a putea avea o imagine completă asupra stresului trebuie amintit și conceptul general de stres psihic ( SP), originea lui fiind legată de apariția conceptului general de stres, tot lui H. Selye revenindu-i meritul de a include stimulii psihogeni în rândul agenților stresori.
Stresul psihic reprezintă un caz particular de stres înscris în sfera notională a stresului general, fiind declanșat de anumiți agenți stresori psihici, cu semnificație negativă ( distres) sau pozitivă ( eustres) pentru indivizi și operează în planul conștiinței numai după decodificarea lor si evaluarea sarcinii pe care ei o pun în fața individului ( I.B.Iamandescu, 1977).
Toate definițiile de până acum ale stresului psihic, accentuează latura conștientizării de către individ a potențialului nociv al agenților stresori, avându-se în vedere distresul. Se omite includerea în definiție a eustres-ului, concept similar din punct de vedere al intensității stărilor afective și al reacțiilor psihosomnatice apărute, inclusiv implicațiile sale în patologie.


PATOLOGIA PSIHOSOMATICÄ‚

Considerații generale
Congresul Internațional de Medicină Psihosomatică, ce a avut loc la Waikoloa, Hawaii, S.U.A. în toamna anului 2003, a prilejuit dezbaterea multidisciplinară a psihosomaticii unde, prof.dr. T. Sivik a subliniat că nu este corect a vorbi despre boli psihosomatice, deoarece toate bolile sunt psihosomatice iar importantă este viziunea integralistă a bolii, conform modelului bio - psiho - social, elaborat de G.L.Engel.
H. Selye considera că multe din bolile curente sunt datorate mai mult lipsei de adaptare la stres decât acțiunii unor microbi, viruși, substanțe nocive sau agenți externi. în relația stres - boală. A adaptat un model endocrin, cu boli prin hipoadaptare și deficit de corticoizi precum și boli prin hiperadaptare, datorate mineralcorticoizilor, model ce nu explică procesul de trecere de la psihologie la fiziopatologie.
în prezent există preocupări din partea oamenilor de știință din lumea medicală pentru o înțelegere deplină a fiziopatologiei somatizării. Cercetările științifice și lumea medicală au dovedit că un nivel ridicat de cortizol provocat de un stres cronic permanent, are un efect dăunător asupra sănătății pe termen lung.
Nivelul ridicat de cortizol, determinat de stresul cronic duce la o serie întreagă de tulburări metabolice și la pericolul apariției unor afecțiuni cronice.

Efectele nivelului ridicat de cortizol asupra stării de sănătate
Efecte Afecțiuni
Apetit crescut,catabolism muscular accelerat, creșterea depozitelor de grăsimi, reducerea oxidării grăsimilor Obezitate
Nivel crescut de colesterol și trigliceride Afecțiuni cardiovasculare
Hipertensiune Afecțiuni cardiovasculare
Modificarea chimismului creierului ( implicând modificări ale nivelului de dopamină și serotonină) Depresii, sări anxioase
Atrofierea fizică a creierului Boala Alzheimer
Rezistența la insulină și glicemie ridicată Diabet
Accelerarea pierderii de masă osoasă Osteoporoză
Reducerea nivelul de testosteron și estrogen Scăderea libidoului
Reducerea numărului și activității celulelor imunitare Frecvente răceli, gripe, infecții, cancer
Reducerea sintezei de neurotransmițători cerebrali Afectarea memoriei, capacității de concentrare

Sursă: Shawn Talbott, (2004): Hormonul stresului - efecte și soluții, Ed. Paralela 45, București, p.42

Din perspectiva epidemiologică a modelului strategiei bazate pe factori de risc, în determinismul bolilor, se poate reconsidera rolul stresului prin aceea că influențează unii factori ce țin de comportamente ( fumat, alcool, dietă, sedentarism, droguri, etc.) și este determinat la rândul său de mediul înconjurător ( social, familial, locul de muncă, etc.).
Revenind la definirea factorului de risc acesta poate fi orice substanță sau circumstanță care poate provoca, agrava sau complica o afecțiune și pentru aceasta trebuie să îndeplinească următoarele cinci condiții:
a) intensitatea ( concentrația maximă admisă- CMA) ;
b) durata expunerii;
c) sinergisme și antagonisme ( se neutralizează sau se cumulează);
d) particularități individuale;
e) patologie teritorială.
Åži din aceste considerente putem aprecia că stresul nu mai poate fi definit ca simplu factor de risc ci mai degrabă ca o nouă dimensiune care ne influențează existența, iar psihosomatica încearcă să explice consecințele asupra sănătății.( n.a.)
Agenții stresori au atât un caracter fizic cât și unul psihic, iar manifestarea stresantă este unitară, somatopsihică sau psihosomatică. în definirea unor concepte ale psihosomaticii, în legătură cu modificările stării de sănătate determinate de agenții stresori au existat și există și în prezent unele confuzii între termenul de concepție psihosomatică și cel de boală psihosomatică ( BPS) pe de o parte și între noțiunea de tulburare psihosomatică ( TPS) și BPS, pe de altă parte.
Bolile psihosomatice, de multe ori sunt insuficient detașate de către diverși autori, de TPS care, fie sunt incluse în sfera BPS, fie le preced. Åžcoala lui Alexander, plecând de la conceptul specificității emoționale, nominalizează BPS precum: ulcerul duodenal, colita ulceroasă, neurodermita, astmul bronșic, artrita reumatoidă, hipertensiunea arterială, tireotoxicoza, iar în zilele noastre acest capitol de patologie s-a extins considerabil, adăugându-se infarctul miocardic, prolapsul de valvă mitrală, sindromul Da Costa, sindromul X, etc.
Considerând că toate bolile au implicații psihosomatice este inutilă separarea unui grup de BPS. Astfel, I. B. Iamandescu definește BPS „ca boli organice la un individ cu anume tip de personalitate, condiționate de un teren de organ vulnerabil la SP”.
M. Manea și T. Manea sintetizează din literatura de specialitate o interesantă clasificare a consecințelor stresului asupra organismului enumerând principalele manifestări după cum urmează:
- fizice și fiziologice: creșterea pulsului, creșterea presiunii sanguine, palpitații, precordialgii, creșterea nivelului de colesterol, probleme musculare, migrene, amețeli, dorsalgii, disfuncții gastrointestinale, alergii, probleme dermatologice, tulburări ale somnului, ale respirației, oboseală cronică, răcirea extremităților, transpirații excesive, etc.;
- psihologice:
 probleme emoționale: reactivitate crescută, iritabilitate, instabilitate emoțională, stima scăzută față de sine, spirit cinic, insatisfacție profesională și de viață, dispoziție depresivă, anxietate, plictiseală, frustrarea, izolarea, resentimentul, insatisfacția muncii;
 probleme cognitive: deficit de atenție și de concentrare, dificultăți de reacționare, blocaje ale gândirii, dificultăți în luarea deciziilor, flexibilitate scăzută, rigiditate, scăderea creativității, gânduri negative despre sine, lipsa scopurilor, amânare, îngrijorare, etc.;
- comportamentale:
 referitoare la persoană: lentoare, oboseală, evitarea lucrului, interes scăzut pentru realizarea sarcinilor, performanțe scăzute în activitate, realizarea incompletă a sarcinilor, activitate dezorganizată, insomnie, utilizare alcool, droguri, fumat, poftă exagerată sau diminuată de mâncare, agresivitate, izolare socială;
 cu impact organizațional: absenteism, fluctuație profesională, probleme interpersonale, predispoziție spre accidente, productivitate scăzută, etc.

în domeniul conflictelor armate I.B. Iamandescu referitor la numărul de cazuri nefiresc de frecvente de leucemii, înregistrate la foștii combatanți ai NATO aduce în discuție rezultatele unor cercetători psihooncologi legate de relația dintre cancer și imunitate. Astfel, R. Ader (1981) în urma unor experiențe scoate în evidență subminarea imunității de către stresul psihic prin acțiune asupra celulelor NK și interferonului gamma, oponente ale procesului de metastazare a celulelor tumorale.
Printre situațiile generatoare de stres similare agresiunii fizice trăite de forțele euroatlantice sunt nominalizate:
a) deprivarea de somn ce poate avea ca urmări scăderea fagocitozei, creșterea VSH;
b) izolarea socială, doliu, bolnavi înaintea intervențiilor chirurgicale ar avea ca urmare prin creșterea cortizolemiei ,scăderea activității celulelor NK și TTL;
c) situații de examen la studenți duc la scăderea anticorpilor (IgA6), a interferonului gamma și a fagocitozei ;
d) la veteranii războiului din Vietnam s-a constatat o rată crescută a sinuciderilor, a bolilor psihosomatice, a consumului de droguri.
Astfel, se poate lansa ipoteza că factorul radioactiv nu este singurul care ar sta la baza simdroamelor neoplazice, alături ar putea fi luat în discuție și distres-ul de război. în accepțiunea în care stresul reprezintă o acțiune violentă și brutală asupra persoanei, în timpul războiului însemnând conștientizarea pericolului existențial, s-a observat mobilizarea forțelor și resurselor adaptative care dizolvă măruntele conflicte, incertitudinii și absorb pulsiunile negative. în schimb, insatisfacția, anxietatea, frustrația îndelungată, cumulate într-un stres cronic, au șanse mult sporite în etiologia bolilor psihosomatice.
în producerea somatizării trebuie să se țină seama de preexistența a două grupe de factori de canalizare a stresului psihic către un anumit organ și aparat și anume factori psihologi (vulnerabilitate generală față de stres, predispoziții genetice psihoorganice, momente biografice de interferență între un stres psihic și o disfuncție somato viscerală conjuncturală, modele familiare ale unor boli) și hiperactivitatea de organ.
Profilul psihosomatic, personalitatea vulnerabilă la stresul psihic înlocuiește așa- numitele tipuri de personalitate specifice diverselor BPS deschise de F. Dunbar, având o sferă mai largă evitând obiecțiile făcute de mulți autori printre care și G. Ionescu referitoare la incertitudinile privind autenticitatea profilului psihosomatic și estomparea specificității sale. în sprijinul acestei obiecții este și faptul că la același bolnav pot evolua mai multe BPS.
Actualmente câștigă teren ideea că tipul de personalitate nu mai reprezintă decât o componentă într-un complex de factori nespecifici, alături de cei legați de experiența individului, interacțiunile cu mediul social și evenimentele cu rol stresor. Aspectul experiențial, cognitiv și mediul este ceea ce indivizii percep referitor la corpurile lor. Aceasta include schimbările trecătoare în funcționarea organismului (tahicardia, dispneea, dispepsia, cefaleea, astenie, amețeli, etc.), disfuncția psihologică nonspecifică (iritabilitatea, insomnia, anxietatea, depresia) și acuze fizice persistente din cadrul colonului iritabil, dismorfofobia, scăderea vederii, vocii.
De regulă TPS și BPS apar mai frecvent la anumite tipuri de personalitate care sunt caracterizate prin reactivitate emoțională crescută, susceptibilitate exagerată, rigiditate în derularea proceselor corticale, agresivitate externă blocată. Aceste personalități mai sunt denumite și personalități accentuate care reprezintă adesea personalități premorbide. Ele se regăsesc și la personalități patologice precum cea instabil - emotivă ( explozivă) cu subtipul impulsiv și subtipul Bodeline, la cea dissocială, histrionică, obsesională, anxioasă, depresivă.
Specificitatea profilului psihosomatic poate fi interferată de tipul constituțional și temperamental. Sunt cunoscute tipurile de personalitate A și B, descrise de D.X.Freedman și R.H.Rosenman (1959). Cei din tipul A sunt sunt încordați , cu nervii întinși la limită, iar cei din tipul B ca niște oameni relaxați care se pleacă cum bate vântul. De fapt nu există tipul A sau B în stare pură, ci mai degrabă un amestec al celor două, unii mai mult A alții mai mult B.
La apariția FS/AG, în creier se declanșează răspunsul la stres printr-o serie de procese chimice ajungându-se la situația luptă sau fugă. în aceste momente se poate discuta de tipul C de personalitate supus unui stres cronic, cu nivel ridicat de cortizol, responsabil de diminuarea imunității celulare, în special celulele NK, efecte ce pot duce la apariția unor infecții cronice sau chiar unele forme de cancere.
Alexitimia, tradusă prin incapacitatea de a recunoaște și a descrie sentimente, dificultatea de a diferenția stările emoționale de senzații corporale, ca și incapacitatea imaginativă, a fost sugerată de Nemiah și Sifneos ca o cauză a suferinței psihosomatice.
Vulnerabilitatea de organ, constituie aspectul cel mai controversat al medicinii psihosomatice. începând cu ipotezele lui S. Freud asupra complezenței organului sau ale lui R.Adler asupra limbajului organelor, până la opiniile mai noi ale autorilor care vorbesc de locus minoris resistiae, dar toate acestea nu explică mecanismele intime. Alegerea organului în dezvoltarea bolii psihosomatice are loc în virtutea unei condiționări plurifactoriale ( factori fizici, situaționali, socio-culturali, fragilitatea personală determinată genetic, influența persistentă a situațiilor psiho-stresante).
Noua disciplină a psihoneuroimunologiei (P.N.I.) încearcă să înțeleagă comunicarea extrem de complexă care există între creier și sistemul imunitar, precum și implicațiile acesteia pentru sănătatea pacienților. Unii cercetători au început la animale, identificarea unor zone ale creierului asociate cu producerea răspunsurilor imunitare când are loc expunerea la stres.


BIBLIOGRAFIE

1. ALEXANDER F.(1950): Psyhosomatic medicine,Norton,New- York.
2. ATHANASIU A.(1983) : Elemente de psihologie medicală,Ed.Medicală, București, p.p.16-18.
3. BERGAMELLI L.(2003): Fazele stresului - Clasificare metabolică , Viața Medicală, Nr.36,5 sept.,p.3.
4. COCULESCU M.(1987):Neuroendocrinologie clinică, Ed.Medicală, București,p.77.
5. DEREVENCO P.,ANGHEL I.,BABAN A.(1992):Stresul în sănătate și boală : de la teorie la practică,Cluj-Napoca,Ed.Dacia,p.p.33,124-127.
6. DEUTSCH F.(1950):Psichosomatic Medicine, Norton,New-York.
7. DUMITRAÅžCU D.L.(2003):Reuniune de psihosomatică la Waikoloa, Viața Medicală, Nr.44,octombrie 31,p.12.
8. DURET R.L.(1975): Aspectis psychosomatiques chez les malades digestifs,Acta gastroent.belg.,p.p.38,11,12,377-392.
9. EIFF A. von (1984):Zur Psihology und Klinik des Stress; Terapiwoche,p.34.
10. IAMANDESCU I.B.(1999):Elemente de psihosomatică generală și aplicată, Ed. INFO Medica,București,p.p.25-55,62-70.
11. IAMANDESCU I.B.(1993):Stresul psihic și bolile interne, Ed.All, București, p.p.1-10, 34-68,76-96,164-166.
12. IAMANDESCU I.B.(1999):Psihologia sănătății la interferența dintre psihosomatică și psihologia comportamentului,Ed.INFO Medica,Nr.10(68),p.p.4-11.
13. IAMANDESCU I.B.(2001): Sindromul Balcanic - văzut din perspectivă psihosomatică,Viața Medicală,Nr.14,aprilie 6,p.3
14. IONESCU G.(1975):Psihosomatica ,Ed.Åžtiințifică și Enciclopedică, București,p.p.7-40,51-61.
15. LUBAN-PLOZZA, B.,POZZI U.,CARLEVARO T.(2000): Conviețuirea cu stresul,Ed.Medicală,București,p.p.7-10.
16. MANEA M.,MANEA T.(2004):Psihologie Medicală, Ed. Tehnică, București,p.p.87,107.
17. POPESCU N.(2000):Corelații psihosomatice în patologia întâlnită la asistații din unitățile M.I, Medicina în Evoluție Nr.3,Ed.SigmaPlus,Deva,p.p.63-66.
18. POPESCU N.,CENEA M.(2001):Investigația psihologică în depistarea unor disfuncționalități la nivel de individ și grup prin metoda testelor,Medicina în Evoluție,Ed.Sigma Plus, Nr.2, p.p.61-66.
19. SELYE H.(1976): Stres in Health an Desease , Boston, Butterworth.
20. SELYEH(1946):The General Adaptation ,Journal of Clinical Endocrinology,Nr.6,p.117.
21. STORA J.B.(1999):Stresul -Ed. Meridiane, București, p.p. 7-8, 11-12,89-103.
Åžtiințifică și Enciclopedică.