Stima de sine este un concept psihologic complex cu care ne intalnim frecvent in viata cotidiana.
Baron si Kenny(1986) vedeau in stima de sine “o variabila care indeplineste in functionarea psihica multiple si variate functii de mediator sau moderator”.
Acest concept a starnit interesul multor psihologi, care au incercat sa-l supuna unei analize psihologice. Dintre acestia,William James, unul dintre fondatorii psihologiei stiintifice, ne-a lasat in scrierile sale doua mari definitii ale stimei de sine: o definitie “matematica”,conform careia stima de sine este rezultatul unei fractii avand ca numarator “succesele obtinute”iar ca numitor “aspiratiile sau pretentiile initiale”; o definitie “holistica”, in care stima de sine globala apare ca fiind media auto-evaluarilor particulare pe dimensiunile de relevanta personala.
Parintii au un rol important in construirea stimei de sine a copiilor.
Este stiut faptul ca o stima de sine scazuta in copilarie isi pune amprenta asupra personalitatii copilului si are o influenta asupra adultului de mai tarziu.
Un copil caruia i s-a cultivat o stima de sine pozitiva, se simte bine in propria piele, actioneaza eficient in orice imprejurare si reuseste sa faca fata dificultatilor intalnite.
Un parinte trebuie sa stie ca o conceptie despre sine pozitiva a copilului (crede in capacitatea sa, stie sa-si proiecteze viitorul) influenteaza favorabil increderea in sine a acestuia (actioneaza fara teama de esec si de a fi judecat) si-i faciliteaza iubirea de sine (se respecta indiferent ce se intampla, asculta de nevoile si aspiratiile sale).
Conceptia despre sine pozitiva se datoreaza in mare masura mediului familial si in special proiectelor gandite de parinti pentru copiii lor. Sunt destui parinti care-i impovareaza inconstient pe copii cu ce nu au reusit ei insasi sa duca la indeplinire, fara a tine cont de dorintele si capacitatile copilului. In aceste situatii, copiii isi dezvolta o gandire nerealista, datorita convingerii că trebuie să atinga niște standarde interiorizate de comportament și performanță foarte ridicate, cu scopul de a evita critica parintilor atunci cand nu reusesc sa le indeplineasca dorintele. Aceste standarde nerealiste pot apărea sub forma perfecționismului, atenției deosebite la detalii, reguli rigide de tipul“trebuie”, nemulțumirea că nu au realizat cât de mult ar fi vrut/ar fi trebuit să realizeze.
Daca in prima faza cat se simte sustinut si stimulat de parinti copilul face fata, mai tarziu devine anxios, are o permanenta teama de esec, nimic nu-i mai reuseste, pentru ca e obsedat de teama de a nu-si dezamagi parintii si-n loc sa se canalizeze pe sarcina, sa o gandeasca, sa devina creativ, isi inhiba acțiunile si sentimentele.
Copiii sustinuti in permanenta de parinti si nelasati sa gandeasca si sa-si exprime propriile pareri, devin dependenti de parinti, iar mai tarziu de o persoana importanta pentru acestia, intampina dificultati in a-si construi si duce la bun sfarsit proiectele personale, nu au ambitie, vederi in perspectiva, “nu calca decat pe drumuri deja explorate de altii”.
Parintii responsabili ii ajuta pe copii sa-si constientizeze atat calitatile, dar si defectele.
Mai nou este recomandat de a înlocui conceptul de stimă de sine cu cel de acceptare necondiționată a propriei persoane (unconditional self-acceptance -USA) care este logic corect și mai pragmatic (Ellis, 1994; Rogers, 1961).
în această variantă, se evalueaza comportamentele și nu persoana respectiva, care este acceptată necondiționat indiferent de performanță, căci este prea complexă și în continuă schimbare pentru a fi evaluată global, pornind doar de la un eșantion de comportamente concrete în situații concrete. Astfel, atunci când un copil are un eșec i se spune că avut un comportament neperformant nu că este neperformant ca persoană. Această filozofie se regăsește în marile religii ale lumii; spre exemplu în Creștinism ea este foarte bine reflectată de formula „pedepsim păcatul dar îl iertăm pe păcătos!” (David, 2003).
Copilul trebuie invatat sa faca o analiza atunci cand are un comportament neperformant, sa inteleaga de ce l-a avut si sa i se dea incredere ca acest comportament se poate schimba daca face tot ce depinde de el, ca se poate invata si din greseli, cu conditia ca acestea sa nu se repete.
Pentru a avea incredere in sine un copil are nevoie sa fie incurajat in ce face si apreciat pentru micile succese cotidiene, atat de necesare pentru echilibrul psihologic. Un copil nu reuseste totdeauna sa realizeze ce-si propune, poate avea si esecuri, dar acestea trebuie intelese drept consecinte posibile, nu catastrofe. Daca este invatat sa traga invataminte din dificultati si ajutat sa inteleaga ca poate mai mult la urmatoarea incercare, copilul are toate sansele sa evolueze. In caz contrar, va ajunge la concluzia ca mai bine nu actioneaza decat sa greseasca.
Parintele este un exemplu pentru copil prin ceea ce face, nu numai prin ceea ce spune, pentru ca nu poti sa-i spui ceva si tu ca parinte sa faci altceva, pentru ca atunci nu stie ce sa mai creada. Daca reuseste sa-si construiasca un nivel bun al increderii in sine, copilul nu se teme de necunoscut, nu se inhiba atunci cand descopera ceva nou. Incepe sa-si constientizeze calitatile, dar si defectele, stie ca poate suferi si infrangeri (peste care poate trece),dar poate obtine si performante.Copilul trebuie iubit neconditionat, indiferent de esecuri sau performante, pentru ca in functie de hrana afectiva primita in copilarie, invata sa se iubeasca, sa se evalueze, sa-si constientizeze valoarea.
Un copil apostrofat in pemanenta la fiecare greseala fara sa i se explice ce a gresit si cum se poate indrepta greseala ajunge sa creada ca “nu-i bun de nimic”, ca nu are nici o valoare, ajunge sa nu se iubeasca pe sine si i se pare imposibil sa fie iubit.
Cultivarea sentimentului ca e iubit si competent in ceea ce face este o nevoie permanenta a copilului, din care stima de sine isi extrage hrana.

Daca parintii sunt atenti la nevoile si bucuriile copiilor si le calauzesc primii pasi in viata, ii asculta si ii inteleg, vor avea bucuria ca si atunci cand copiii ajung la adolescenta si scade ponderea parintilor ca furnizori ai stimei de sine, relatia cu acestia sa fie una de calitate si copilul sa afiseze o buna imagine sociala.
Inca de la o varsta frageda(2-3 ani) se pot stabili ,,profiluri de comportament social”(Christophe André si François Lelord). Pot fi intalnite urmatoarele profiluri de comportament:
- liderii, ce adopta anumite comportamente “afiliative”(se joaca cu alti copii pe care ii solicita in jocurile lor, daruiesc si primesc jucarii, imprumuta jucarii,etc).Acestia pot interveni ca mediatori in conflictele prietenilor, dar sunt si situatii cand se comporta dominant pentru a reusi sa-si recupereze un obiect propriu. Ei beneficiaza de numeroase situatii de valorizare si sunt mai putin vulnerabili emotional.
- dominantii tematori, sunt copii mai singuratici ce evita competitiile sau conflictele, dar sunt situatii cand au si comportamente afiliative;
- dominantii agresivi sunt copii cu manifestari agresive, ce suporta greu competitiile, au putine comportamente afiliative.
Pe masura ce copilul inainteaza in varsta, apar noi domenii in constituirea stimei de sine. Astfel pe la 8 ani (pentru unii chiar mai devreme) incepe sa conteze aspectul fizic si incep sa vorbeasca despre acesta, isi constientizeaza anumite trasaturi de caracter, isi descriu anumite stari emotionale, isi formeaza anumite imagini despre personalitatea lor, incep sa puna bazele viitoarei stime de sine.
Copiii ajutati sa-si creeze o anumita autonomie fata de parinti se bucura pentru orice reusita a lor, fiecare succes obtinut pe cont propriu creeaza premisele unor viitoare incercari, care-i indeamna sa intre in competitie atat cu ei insisi cat si cu ceilalti. Conflictele, aliantele, geloziile, respingerile, chinurile, umilintele, competitiile, comparatiile, etc. isi vor pune amprenta asupra personalitatii copilului.
Studiile au demonstrat ca in general copiii cu o inalta stima de sine obtin rezultate remarcabile in domeniile pe care acestia le considera importante, pentru domenii care nu le starnesc interesul, multumindu-se chiar cu rezultate mediocre.
Daca in aceste momente copilul este certat pentru domeniile in care nu reuseste sa fie la inaltimea asteptarilor parintelui, nu numai ca nu se obtin rezultate superioare, dar se ajunge la o comunicare dificila si copilul se indeparteaza tot mai mult de parinte, gasind alinare la anturaj. Ideal ar fi ca parintele sa-l ajute pe copil sa faca o evaluare corecta a situatiei, sa-i arate interes, sa-i asculte indoielile, sa-l incurajeze sa vorbeasca despre dificultatile intalnite, sa-i ofere informatii si emotii pozitive.
Multi parinti au obtinut rezultate bune vorbindu-le copiilor despre momente dificile din copilaria lor (sau a altora), cand erau nevoiti sa ia anumite decizii, pasii pe care-i urmau, ce greseli faceau pe parcurs si cum reuseau sa ajunga la rezultate pozitive. Povestirea trebuie facuta in asa fel incat sa le starneasca o anumita curizitate, sa-i faca sa puna intrebari, sa-i determine sa gandeasca solutii(ex. parintele il poate provoca pe copil:”tu cred ca te-ai fi descurcat mai bine...sunt curios ce-ai fi facut..”). Un copil ajutat sa-si explice indoielile si ingrijorarile, sa reflecteze asupra lor, sa gaseasca solutii, va ajunge sa aiba incredere in sine, sa se considere competent in ceea ce face, va simti nevoia ca si adolescent fiind sa discute cu parintele despre dificultatile cu care se confrunta. Cu conditia sa fie convins ca este ascultat si inteles si nu va avea parte numai de reprosuri.
Adevaratele probleme pentru copil incep la adolescenta, de aceea este important ca relatia parinte copil sa fie construita pas cu pas, astfel incat copilul sa stie ca atunci cand intampina o anumita dificultate poate gasi sprijin si intelegere.
Stima de sine scazuta a unor adolescenti este unul din factorii de risc ce duc la suicid. Schimbarile corporale, esecul scolar, dificultati de intelegere sociala si profesionala, o relatie deficitara cu parintii, care in loc sa incerce sa inteleaga ce se intampla cu copilul si sa-si exprime deschis afectiunea si atasamentul fata de acesta, il expun la critici tot mai mult, fac din copil un nefericit, care-si pierde orice reper. Atunci cand s-a convins ca nu mai poseda capacitati de revalorizare, ca nimeni nu-l intelege, ca nimeni nu-l iubeste, apare riscul de suicid, ca un strigat de ajutor, ca o ultima tentativa de a se revaloriza.
Am vazut ca stima de sine se construieste in copilarie, se dezvolta in adolescenta, si ne influenteaza intreaga viata.
Mi-a ramas in minte o povestioara de pe un forum crestin-ortodox, care se potriveste de minune acestui articol, pentru ca morala ei este ca un parinte care isi doreste un copil realizat trebuie sa vegheze asupra lui din frageda pruncie, pentru ca a incerca sa pui lucrurile la punct mai tarziu cand deja au iesit de sub control e mult mai greu .
Bucuria de a avea un copil care sa se descurce in viata si sa aiba succes in tot ce face nu se poate compara cu nimic.
Asadar, fiti aproape de copiii vostri, iubiti-i neconditionat, indiferent de performantele realizate, intelegeti-i daca mai si gresesc si ajutati-i sa inteleaga ce au gresit si ce puteau sa evite, ascultati-i si sprijiniti-i la nevoie, incurajati-i atunci cand realizati ca sunt pe calea cea buna. Si atunci, fiti siguri ca rezultatele nu vor intarzia sa apara.
Si acum va las sa va delectati cu fragmentul din povestioara mai sus amintita, cu rugamintea sa reflectati asupra moralei:
<<In vremurile de demult un parinte, care se distingea prin sfintenia vietii si prin cunoasterea sufletului omenesc, i-a dat urmatoarea porunca ucenicului sau: \"Sa scoti din radacina acest copac\"! Si i-a aratat un copacel tanar, un curmal, care apucase insa sa prinda radacini foarte puternice si adanci. Facand ascultare de duhovnicul sau, ucenicu1 incerca sa duca la indeplinire aceasta porunca, insa, cu toate eforturile depuse, nu reusi sa faca nimic. \"Parinte\", ii spuse, \"ceea ce mi-ati cerut sa fac depaseste cu mult puterile mele\"! Atunci parintele ii arata un alt copacel, cu mult mai mic si mai firav, pe care ucenicul reusi sa il smulga din pamant de la prima incercare, fara a depune prea mare efort”>>.

Sper ca v-am dat o tema de gandire!



Bibliografie:
Christophe André, François Lelord,Cum sa te iubesti pe tine pentru a te intelege mai bine cu ceilalti,
Editura 3,2011